Pe 14 martie a.c., papa Benedict al XVI-lea a vizitat o biserică luterană din Roma, gest menit să promoveze unitatea în rândul creştinilor. Aceeaşi biserică a mai fost vizitată de Ioan Paul II-lea în 1983, la 500 de ani de la naşterea lui Martin Luther (1483-1546).
Într-un articol [1] din 1992, episcopalianul John S. Spong prezenta comentariile sale cu privire la „trei probleme esenţiale” ale dialogului ecumenic cu Biserica Catolică. Prima problemă era legată de atitudinea catolică faţă de femei, înţeleasă de către prelatul episcopalian ca o relicvă patriarhală ce impune celibatul pentru preoţii catolici. A doua problemă viza atitudinea faţă de homosexuali, considerată de Spong o dovadă de ipocrizie, ţinând seama de cazurile unor preoţi catolici homosexuali care au decedat în urma contaminării cu virusul HIV sau de cazurile de pedofilie. Al treilea aspect considerat problematic se referea la învăţătura catolică despre infailibilitatea papală, considerându-se că o astfel de premisă face dialogul imposibil. Prin urmare, la data aceea, dialogul ecumenic cu Biserica Catolică părea sortit eşecului. Finalul unui articol publicat de USA Today, în 1994, concluziona: „Dacă ideea de ecumenism, în forma ei prezentă văzută ca ‘întoarcere la Roma’, este mai importantă decât o biserică democratică şi decât conceptul unităţii în diversitate prezentat de Noul Testament, este evident că într-o astfel de biserică nu va exista libertate religioasă (…) Este nevoie de un model mai bun de ecumenism.” [2]
După aproape 20 de ani de la această afirmaţie, asistăm la naşterea unui nou ecumenism în care catolicismul se transformă din observator într-un pion important şi în care noţiunea de pluralitate sub o singură autoritate învinge vechea paradigmă a unităţii formale într-o singură biserică, dar cu mai multe forme de conducere. Să fie acesta un ecumenism mai bun?
De la vechiul către noul ecumenism
La începutul secolului XX, Mişcarea ecumenică viza aspecte sociale, Bisericile erau chemate să se implice ca urmare a dezastrelor şi lupte pentru limitarea relelor din societate. Treptat însă, s-au ivit şi aspecte religioase ale dialogului dintre biserici, un ţel fiind acela al unităţii şi cooperării în spiritul Ligii Naţiunilor (actualmente ONU). În acest context, se pun bazele Consiliului Mondial al Bisericilor (The World Council of Churches). Prima adunare generală a acestui organism a avut loc la Amsterdam, în Olanda, în 1948. Cu sediul la Geneva, Elveţia, Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) reprezintă organizaţia oficială a mişcării ecumenice în vechea accepţiune. Conform datelor oferite de către CMB [3], organizaţia numără 348 de asociaţii sau organizaţii bisericeşti reprezentând diverse denominaţiuni creştine din 120 de ţări cu un total de 592 milioane de credincioşi. Cu toate că scopul CMB este acela de a promova unitatea vizibilă printre creştini, rezultatele sunt destul de slabe, ţinând cont că 75% dintre credincioşi fac parte dintr-o biserică neafiliată la CMB. Reticenţa multor grupări religioase de a se afilia unui astfel de organism are de-a face cu una dintre condiţiile aderării şi anume subscrierea la un crez comun. Pentru mulţi, un astfel de ecumenism este văzut ca o încercare de uniformizare a credinţelor şi de formare a unei singure biserici.
La nivel mondial, în cadrul creştinismului sunt aproximativ 38.000 de denominaţiuni, cu diverse orientări teologice sau organizatorice.
Noul ecumenism este mult mai agreat de către biserici. Chiar dacă unele comunităţi religioase nu sunt implicate din diverse motive într-o structură ecumenică oficială, (cu mici excepţii) toate bisericile practică un ecumenism de facto, manifestat prin relaţiile şi discuţiile interconfesionale. Noul ecumenism nu-şi propune eliminarea diferenţelor privitoare la tradiţii şi crezuri, ci este preocupat de „venirea laolaltă” a acestora. Christos Yannaras, profesor de filosofie la Univeritatea Pantion din Atena, observa că elementele de bază ale noului ecumenism sunt libertatea şi cunoaşterea, în sensul asigurării spaţiului necesar diversităţii şi în vederea înţelegerii reciproce.
Conferinţa Secretarilor Comuniunilor Mondiale Creştine
Dorinţa unui nou ecumenism a născut încă o structură: Conferinţa Secretarilor Comuniunilor Mondiale Creştine (Conference of Secretaries of the Christian World Communions). CSCMC nu este o oganizaţie, ci doar o conferinţă (cu sesiuni regulate) la care orice biserică îşi poate trimite delegaţii. Scopul întâlnirilor este de a oferi informaţii şi rapoarte pentru o mai bună cunoaştere reciprocă. Pe agenda CSCMC nu apar subiecte doctrinale pentru negociere – acestea sunt doar expuse. Probabil aşa se explică faptul că CSCMC reprezintă aproximativ 2 miliarde de creştini şi acoperă mai multe biserici decât orice altă organizaţie ecumenică.
Relaţiile dintre CMB şi CSCMC au fost destul de dificile la început, deoarece CSCMC accepta bisericile aşa cum sunt, fără cererea expresă de a exprima un crez comun, lucru interpretat ca o sursă de divizare, nicidecum de unitate. Ulterior, lucrurile au fost reglementate, actualmente chiar CMB având reprezentanţi în cadrul CSCMC.
Biserica Catolică spune „da” noului ecumenism
În ultimile decenii s-a văzut o schimbare în înţelegerea generală a noţiunii de ecumenism şi, în special, în poziţia Bisericii Catolice faţă de problematica ecumenică. Fiind o iniţiativă protestantă, pentru catolicism fenomenul a fost, la început, de mică însemnătate. Singurul ecumenism considerat posibil era acela al întoarcerii tuturor în „staulul” catolic. De exemplu, conform canonului 1258 din Codul de Canoane şi Legi (din 1917), era considerată ilicită participarea unui credincios catolic la orice serviciu religios necatolic, excepţie făcând ocaziile în care datoria civică o impunea – participarea la diverse ceremonii precum nunţi sau înmormântări. Interdicţia nu mai apare în versiunea Codului din 1983, iar într-un document publicat de Conciliul Pontifical pentru Unitatea Creştină (1993) se afirmă: „Creştinii pot fi încurajaţi să împărtăşească activitaţi şi resurse spirituale, să împărtăşească moştenirea spirituală pe care o au în comun în maniera şi gradul care sunt potrivite cu starea prezentă de divizare”. Relevantă în acest sens este şi declaraţia recentă făcută de cardinalul Walter Kasper, prefectul Congregaţiei pentru unitatea creştinilor din cadrul Bisericii Catolice, care a amintit că „ecumenismul nu este facultativ, ci este o datorie universală pentru catolicii practicanţi, pentru toţi cei care respectă doctrina catolică” [4].
Deşi Biserica Catolică nu a aderat la Consiliul Mondial al Bisericilor, acest fapt nu mai este un impediment pentru implicarea sa ecumenică. Schimbarea este semnificativă, Biserica Catolică, iniţial distantă faţă de fenomenul ecumenic, preluând chiar rolul de lider militant. Cel puţin aceasta este părerea lui Kenneth D. Whitehead [5], prolific autor catolic cu orientări pro-ecumenice. Rolul de conducere (informală) pe care îl are Biserica Catolică în ecumenismul actual este datorat implicării sale în discuţii bilaterale cu diverse denominaţiuni protestante şi cu ortodoxia răsăriteană. Inevitabil, Biserica Catolică devine punctul de referinţă în discuţiile interconfesionale, ocupând un rol proeminent ca gazdă a diferitelor congrese şi simpozioane.
Recent, între 8-10 februarie 2010, la Vatican a avut loc un simpozion [6] la care
au participat catolici, luterani, reformaţi, anglicani şi metodişti. Discuţiile au plecat de la cartea Harvesting the Fruits: Basic Aspects of Christian Faith in Ecumenical Dialogue (Culegând roadele: aspecte de bază ale credinţei creştine în dialogul ecumenic), publicată în octombrie 2009. Realizată sub coordonarea lui Walter Kasper, prefectul Congregaţiei pentru unitatea creştinilor, cartea este o trecere în revistă a rezultatelor celor 40 de ani de dialog bilateral dintre Biserica Catolică şi Federaţia Mondială Luterană, Alianţa Mondială a Bisericilor Reformate, Comuniunea Anglicană şi Consiliul Mondial Metodist. Tot la iniţiativa catolică, se prevede chiar crearea unui catehism ecumenic, ce ar putea conţine un comentariu la Crezul Apostolic şi Rugăciunea Domnească.
Reverendul metodist Geoffrey Wainwright, profesor de teologie la Duke Divinity School din Carolina de Nord, într-un interviu către Radio Vatican oferit în seara de 10 februarie a.c., la încheierea simpozionului „40 de ani de ecumenism”, sublinia că „papalitatea este un element cheie în unitatea creştină”.
Primatul papal
Whitehead recunoaşte şi el că obstacolul major în realizarea unităţii este „papalitatea însăşi”, prin pretenţia primatului. Cu siguranţă că Biserica Catolică nu va avea cum să renunţe la o astfel de învăţătură. Totuşi, după pontificatul papei Pius al XII-lea (1939-1958) se poate observa un nou ton şi alte accente în înţelegerea noţiunii de primat papal. Fără a renunţa la pretenţia ca papa să fie „primul între egali”, catolicismul caută să-l redefinească trecând de la accentul tradiţional pe autoritatea doctrinală şi pretenţiile jurisdicţionale către noul concept al „slujirii petrine”. Vaticanul este conştient că doar prin imaginea publică a unui papă cu rol unificator va putea accede către rolul de lider suprem la nivel ecumenic. Papa nu îşi va câştiga preeminenţa prin simpla cerere, ci printr-o implicare directă şi activă. O astfel de înţelegere este ilustrată de slujirea lui Ioan Paul al II-lea, continuată de Benedict al XVI-lea.
De jure, patriarhii ortodocşi îi recunosc onorific titlul de „primus inter pares” episcopului de Roma (papei) dar, în fapt, nimeni nu acceptă ideea de autoritate jurisdicţională. Discuţiile recente dintre catolici şi ortodocşi merg încet, dar pe o direcţie sigură: clarificarea poziţiei episcopului de Roma în cadrul creştinismului. În octombrie 2007, la Ravenna, Italia, s-au desfăşurat lucrările Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic dintre Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă. Rezultatul lucrărilor s-a concretizat într-o declaraţie comună intitulată „Consecinţele ecleziologice şi canonice ale naturii sacramentale a Bisericii: comuniune eclezială, conciliaritate şi autoritate”, publicată în data de 15 noiembrie 2007. În document se recunoaşte primatul la nivel universal al episcopului Romei din timpurile străvechi. A fost prima dată când Bisericile Ortodoxe au recunoscut existenţa unui primat universal, acceptând că, potrivit practicii Bisericii din vechime, „întâiul episcop este episcopul Romei”.
Din istoria conflictului pentru întâietate
Încă de la începuturi, Biserica a acordat un statut special unor episcopi, numiţi patriarhi: episcopul Romei, episcopul Alexandriei şi episcopul Antiohiei. Ulterior li s-au alăturat episcopul Constantinopolului şi cel al Ierusalimului, confirmaţi în cadrul Conciliului din Calcedon în 451. Mutarea capitalei Imperiului Roman la Constantinopol a făcut ca patriarhul din răsărit să solicite o poziţie mai înaltă, intrând în conflict cu episcopul Romei care considera că el, ca succesor al Sfântului Petru, este primul dintre apostoli. Conform canonului 3 al Primului Conciliu de la Constantinopol (381) episcopului cetăţii i se oferea un primat de onoare, după cel al Romei, deoarece Constantinopolul era Noua Romă. De aici nu mai era decât un pas până la lupta privind împărţirea teritorială a autorităţii celor doi episcopi. Disputa privind primatul episcopal a fost suficient de puternică, şi a dus, alături de alte controverse pe aspecte teologice şi de rit, la Marea Schismă din 1054. Bisericile din vest au recunoscut primatul episcopului de Roma, iar cele din răsărit pe cel al patriarhului din Constantinopol.
Subiectul rămâne însă unul extrem de sensibil, grupări tradiţionale ortodoxe catalogând orientarea pro-ecumenică a noii generaţii de patriarhi (Kiril al Rusiei, Daniel al României, Irineu al Serbiei şi Ieronimos al Greciei) drept trădarea ortodoxiei. Pe de altă parte, preocuparea pentru rezolvarea disensiunilor dintre catolici şi ortodocşi pare să dea şi rezultate practice. În Ucraina se încearcă o împăcare între ortodocşi şi catolici într-o manieră inedită care va putea sluji ca exemplu. Liderul Bisericii Greco-Catolice Ucrainene, a venit cu o sugestie care are în vedere un sistem de „unitate duală” [7] în care Bisericile Catolice Răsăritene să fie în comuniune deplină atât cu Constantinopolul, cât şi cu Roma. Patriarhul ortodox de Constantinopol a răspuns favorabil iniţiativei, sugerând că tactica „unităţii duale” ar conduce la o situaţie similară întrucâtva celei din primului mileniu creştin, de dinaintea separării dintre Roma şi Constantinopol.
Catolicismul flexibil
Un model al viitoarelor reintegrări ar putea fi modul în care catolicismul reabsoarbe aripa tradiţională a anglicanismului. Liderii Comuniunii Anglicane Tradiţionale, cu 400.000 de membri în lumea întreagă, au trimis o scrisoare Sfântului Scaun (octombrie 2007), cerând unirea deplină cu Biserica Catolică. Îndepărtarea lor de Comuniunea Anglicană se datorează, în mare parte, aprobării relaţiilor de tip homosexual până la hirotonirea unor astfel de persoane, dar şi problemei femeilor-episcop. Anglicanii tradiţionali şi-au declarat aderenţa la doctrina catolică, dar şi-au exprimat dorinţa de a păstra unele tradiţii anglicane. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei a răspuns în iulie 2008, promiţând analizarea cererii. După un an, în 20 octombrie 2009, prefectul Congregaţiei, Cardinalul William Levada, anunţa intenţia Papei Benedict de a crea un cadru prin care grupurile anglicane să poată reveni în comuniune cu Biserica Catolică. În cele din urmă, ordinariatele pentru anglicani au fost stabilite de constituţia apostolică „Anglicanorum Coetibus”, la 4 noiembrie 2009, ca formă în care anglicanii pot să revină, în grup, la comuniunea deplină cu Biserica Catolică, având dreptul de a-şi conserva elementele specifice spiritualităţii anglicane şi patrimoniului lor liturgic. Până la recenta constituţie apostolică revenirea de la anglicanism la catolicism era posibilă doar la nivel personal.
Cu toate că Biserica Catolică nu recunoaşte hirotonirea preoţilor anglicani, aceştia, odată ce au aderat la catolicism pot fi hirononiţi (din nou) conform normelor catolice: „Toţi cei care au slujit ca diaconi, preoţi sau episcopi anglicani […] pot fi acceptaţi drept candidaţi pentru sfânta preoţie în Biserica Catolică” [8]. Acelaşi document papal lasă să se întrevadă că romano-catolicismul nu este atât de rigid, stipulându-se posibilitatea primirii în cadrul preoţiei a foştilor preoţi anglicani căsătoriţi: „din respect faţă de tradiţia eclesiastică anglicană se poate prezenta către Sfântul Părinte cererea de accepare în preoţime a bărbaţilor căsătoriţi”. Cu o astfel de abordare, catolicismul nu va avea decât de câştigat.
Şi ce va
fi?
Ecumenismul are scopuri lăudabile şi se pot întrevedea diverse aspecte pozitive. Prin diferitele organizaţii şi instituţii, mişcarea ecumenică a fost un instrument eficient de luptă împotriva încălcării drepturilor umane şi împotriva rasismului, atrăgând atenţia asupra implicaţiilor socio-economice ale evangheliei. Până la urmă, ţinta unităţii este cât se poate de christică. Nici un urmaş al lui Iisus nu poate să treacă cu vederea că unitatea este însăşi dorinţa Mântuitorului. Iar dialogul este un instrument la îndemână şi util pentru înlăturarea prejudecăţilor care, de cele mai multe ori, duc la animozităţi.
Argumente pro
Unirea reprezintă un ideal divin.
Un suport mai bun pentru slujire umanitară şi vestirea evangheliei.
O mai bună imagine a creştinismului faţă de cele 2/3 necreştine ale populaţiei planetei.
Datorită dialogului, bisericile sunt obligate să-şi articuleze în mod corespunzător crezul.
Argumente contra
Asimilarea – bisericile (mai ales cele mici) se văd ameninţate de pierderea identităţii.
Pericolul sincretismului.
Pericolul unei uniri formale şi nicidecum reale.
Renunţarea la căutarea „unirii în adevăr”.
Schimbarea majoră de paradigmă în cadrul noului ecumenism este că s-a renunţat să se abordeze problematica unităţii în jurul autorităţii supreme a Scripturilor. Această decizie e provocată de faptul că, în practică, deşi fiecare biserică recunoşte ca autoritate Biblia, maniera în care aceasta este folosită şi interpretată devine subiect de controversă. Noul ecumenism nu este preocupat de alinierea faţă de o autoritate comun recunoscută, sau afilierea la un organism tutelar ci doar de expunerea reciprocă a învăţăturilor şi sublinierea punctelor comune. Din acest motiv, expunerea înlocuieşte dialogul ori negocierea. Acest ecumenism de tip postmodern este caracterizat de mentalitatea „ceea ce crezi e corect pentru tine şi ceea ce cred e corect pentru mine”, însă aceasta favorizează riscul acomodării cu orice.
Este clar că visul de a crea super-biserica, o instituţie ecleziastică cu caracter mondial care să impună unitate şi uniformitate este departe de realitatea prezentă. În schimb nu putem trece cu vederea tendinţa actuală de căutare a unităţii într-un melanj de concepţii şi învăţături teologice antagonice, ceea ce ne duce cu gândul la anticul Babel (cunoscut ulterior ca Babilon) – simbolul „încurcăturii”, al religiei de sorginte omenească, preocupată de forme şi structuri exterioare.
Dintr-o perspectivă profetică, în lumina luptei dintre bine şi rău, adevăr şi minciună, nicidecum nu există loc pentru unitate detaşată de adevăr. Şi să nu uităm că în Apocalipsa lui Ioan Teologul, Biserica lui Christos din zilele din urmă e portretizată ca fiind „rămăşiţa” – ce puţini şi nicidecum cei mulţi, cei care „ies” şi nu cei care „intră”.
NOTE:
1. John S. Spong, „Roman Catholic-Anglican Ecumenical Union: A Cause I Can No Longer Support”, Virginia Quarterly Review, Spring, 1992
2. John W. Swomley, „The future of ecumenism”, USA Today, 1 septembrie 1994
3. www.oikoumene.org
4. Catholica.ro, Ecumenismul este o datorie universală pentru catolicii practicanţi, 18 februarie 2010
5. Kenneth D. Whitehead, The New Ecumenism: How the Catholic Church After Vatican II Took Over the Leadership of the World Ecumenical Movement, Alba House Society of St. Paul, 2009
6. Symposium on 40 Years of Ecumenism, www.zenit.org, 15 februarie 2010
7. Catholic World News, Orthodox leader suggests „dual unity” for Eastern Catholics, 19 iunie 2008
8. Apostolic Constitution, Anglicanorum Coetibus, VI §1, publicat pe pagina ofiicală a Vaticanului, www.vatican.va