Jean Giono, un scriitor francez, a scris o carte despre un om rămas necunoscut pentru lume, dar un uriaş al speranţei. Cartea „L’homme qui plantait des arbres” e o lecţie a ceea ce poate să facă speranţa într-o lume pustie.
Autorul povesteşte cum, proaspăt absolvent de liceu, în 1913, a pornit ca mulţi alţii, să cunoască lumea despre care doar citise. De unul singur, a pornit să colinde regiunea din sudul Franţei, „Provence”. La data aceea, deşi o regiune de dealuri şi munţi, totul era o pustie. Pe drum, Jean întâlnea sate părăsite, cu fântâni seci, cu urmele unor râuri care încetaseră de mult să curgă. În egoismul lor, oamenii au tot tăiat pădurea. Şi când aceasta n-a mai fost, n-au mai fost nici ploi, nici viaţă… După câteva zile de peregrinare, ars de sete, Jean a întâlnit un singur suflet în pustietatea aceea. Era un cioban care arareori vorbea. Îl chema Elzéar Bouffier. Avea cu el vreo 30 oi pe care le păştea toată ziua. Cum de ajunsese aici, pierdut în singurătate? Omul îşi povesti în câteva cuvinte viaţa: mai întâi i-a murit soţia, apoi i-a murit şi fiica. Singur, a hotărât să plece dintre oameni şi să caute pe Dumnezeu într-un fel de asceză neformală. Pe când era în pustie, speranţa în învierea şi regăsirea sufletelor dragi a aprins în inima lui ideea învierii pustiei. În ce fel? Scriitorul avea să descopere el însuşi.
În seara zilei, Elzéar a luat un sac pe care-l răsturnă. Era plin cu ghindă. Bucată cu bucată, trecu tot sacul prin mână, alegând ce era mai bun de ce era stricat. Când a ajuns să strângă 100 de ghinde, le-a pus într-o căldare cu apă. Iar dimineaţa, cu oile şi cu oaspetele său, au pornit ca de obicei la păscut. Dar Elzear luase cu el un toiag de fier, înalt şi destul de greu. De ce? Vei vedea! Când a ajuns la vreo 10 km distanţă de cabană, s-a oprit, şi-a înfiptt cu putere toiagul greu în pământ. L-a scos apoi, şi în gaura lăsată a pus o ghindă. După ce-a acoperit gaura cu ţărână, a lovit din nou pământul… „Şi crezi că o să iasă ceva din asta?” – întrebă Jean. Bătrânul doar se uită la el, fără să răspundă. „Dar câte ai semănat până acum?” „100.000” – veni răspunsul. „A răsărit ceva?” – continua să întrebe flăcăul neîncrezător. „20.000… Şi dacă 10.000 de răsaduri vor fi mâncate de te miri ce plăgi, tot rămân 10.000…”
Au trecut anii, apoi primul război mondial. În 1920, curios să afle ce s-a mai întâmplat cu ciudatul cioban, Jean s-a dus iarăşi în Provence, pe acelaşi drum. Spre marea lui uimire, a descoperit o pâclă ceţoasă deasupra dealului: când a ajuns aproape, era o pădurice înaltă de cca. 1,50 m, lungă de 11 km şi lată de 3 km… Şi nu era singura… Natura însăşi părea să se fi schimbat. O dată cu pădurea, a găsit şi mici pârâiaşe… Păsările cântau în rămurele… Era viaţă ! Pe Elzear l-a găsit plantând acum fag, pentru că era mai reavăn pământul… Moşul era la fel de tăcut şi hotărât. Speranţa devenea realitate, şi inima bătea mai sigură…
Jean Giono a revenit după alţi 16 ani. O, totul era verde… Animale mişunau prin păduri… Bătrânul – acum de 72 ani, povestea cum în urmă cu 1 an, venise la el un pădurar ursuz, să-l înveţe pe cioban ce-i aia o pădure, şi că n-are voie să facă focul, altfel va fi amendat rău de tot… Sărmanul pădurar. Iar guvernul trimisese cu câteva luni în urmă o comisie, ca să vadă dacă ceea ce auziseră era chiar adevărat? Cică Provence înviase de tot! Ziarele vremii anunţau vestea cu litere de-o şchioapă: „Miracolul naturii: cum Natura mamă s-a auto-regenerat, şi cum pustia s-a auto-transformat în pădure!” Copilării…
Ultima oară scriitorul l-a văzut pe bătrân în 1945. A fost surprins să găsească drumuri bătătorite pe unde circulau autobuze, pe marginea cărora stăteau copii şi fluturau din mână, unde bărbaţi şi femei locuiau în satele refăcute… Şi nimeni nu ştia că speranţa unui singur bătrân făcuse toate acestea. Bătrânul încă trăia şi continua să planteze copaci. A murit în 1947, într-un spital pentru sărmani…
Spun oamenii că nenorocirea noastră este că viaţa se sfârşeşte prea repede. Dar n-au dreptate. Nenorocirea noastră este că începem viaţa prea târziu ! Şi o începem târziu, fiind lipsiţi de nădejde, de perspectivă, de un ţel pentru care să fim implicaţi într-o dăruire de energie şi pasiune. Ei bine, prieteni, deasupra tuturor speranţelor, există una care le înghite pe toate, din care izvorăsc speranţe mici şi mari. Te provoc să descoperi MEGA-speranţa!
