PRO SAU CONTRA SĂRBĂTORIRII CRĂCIUNULUI?

Teologia lui Grinch

În 1647, Parlamentul Angliei de sub conducerea lui Cromwell decreta Crăciunul zi de penitenţă, iar în 1652 a fost interzis complet. Între 1644 şi 1656, Parlamentul s-a întrunit, în mod intenţionat, an de an în data de 25 decembrie. Preoţii care ţineau predici despre naşterea lui Christos riscau să fie închişi. Epitropii primeau amenzi dacă împodobeau de Crăciun bisericile iar prin lege, magazinele erau deschise de Crăciun la fel ca în toate celelalte zile lucrătoare.

O atitudine similară a existat şi în America de Nord. Între anii 1659 şi 1681, Crăciunul a fost interzis în Colonia din Golful Massachusetts (Massachusetts Bay Colony). Potrivit legii adoptate atunci, Crăciunul nu trebuia celebrat în nici un fel. Cei ce încălcau această lege riscau să fie amendaţi cu 5 şilingi. Quakerii din Pennsylvania erau la fel de neînduplecaţi în convingerile lor privitoare la această sărbătoare ca şi puritanii. La scurt timp după ce americanii şi-au câştigat independenţa, Elizabeth Drinker, ea însăşi o quakeră, îi împărţea pe locuitorii oraşului Philadelphia în trei categorii. Erau quakerii, care considerau Crăciunul la fel ca toate celelalte zile, apoi persoanele care ţineau Crăciunul din motive religioase şi restul care chefuiau şi se destrăbălau cu această ocazie.

Putem identifica două motive principale pentru care sărbătoarea Crăciunului nu era agreată de către protestanţi:

1. nu apare poruncit în Biblie. (Pentru a afla ce spune Biblia despre data naşterii lui Iisus citiţi articolul acesta.) Conform acestei abordări, pe linia teologică a lui Jean Calvin, creştinii ar trebui să nu facă nimic din ceea ce Biblia nu porunceşte. În schimb, Luher (iniţiatorul reformei) considera dimpotrivă că protestanţii sunt liberi să facă tot ceea ce Biblia nu condamnă.

Sesizaţi diferenţa de abordare? Luther era pozitiv în abordare, pe când Calvin era restrictiv. Reforma radicală (anabaptismul şi ulterior puritanismul) se depărta de tot ce ar avea legătură directă cu „tradiţia catolică”.

2. Şi aşa ajungem la al doilea motiv, derivat din anteriorul: Crăciunul era (este) perceput în mediul protestant ca o sărbătoare eminamente catolică şi oarecum este adevărat, deoarece istoric vorbind episcopul de Roma este cel care a propus data de 25 decembrie pentru sărbătorirea Naşterii lui Iisus.

Cu trecerea timpului lucrurile s-au schimbat, pe de o parte, spiritul anti-catolic specific protestantismului radical s-a diminuat iar pe de altă parte sărbătoarea Crăciunului a început să capete din ce în ce o tentă mult mai laică, diminuându-se aspectul strict religios în sine, fenomen perceput adesea ca un regres. Dar în mod surprinzător, tocmai datorită laicizării, Crăciunul tinde să fie adoptat în mod straniu de culturi care nu au un fundal creştin (Japonia, China, unele ţări musulmane). Astăzi Crăciunul e mai de grabă o sărbătoare de iarnă dedicată familiei şi în mod special copiilor, accentul picând pe aspectul social şi nu pe semnificaţia religioasă.

O abordare biblică

Care ar trebui să fie deci poziţia noastră faţă de Crăciun (şi până la urmă faţă de alte sărbători populare) în contextul unei teologii biblice? În ce măsură are Biserica autoritatea de a stabili sărbători şi zile de închinare? Sunt sărbătorile religioase zile sfinte în sensul biblic al cuvântului?

Luând în calcul că data naşterii lui Iisus nu este cunoscută, trebuie să recunoaştem că ziua de 25 decembrie este mai de grabă o convenţie. (Ca o paranteză, chiar şi propria mea zi de naştere este tot o convenţie – dar până la urmă ce importanţă are? Ce mi-e 14, ce mi-e 28?) Cu siguranţă că pentru alegerea datei de 25 decembrie a cântărit destul de mult contextul festivalurilor precreştine. (Pentru a afla cum de s-a ales de către Biserică data de 25 decembrie, citiţi acest articol.) Atunci când se afirmă că sărbătoarea Crăciunului este una păgână adevărul este parţial, deoarece aici avem de a face cu un fenomen sincretic, în care aspectul precreştin a fost preluat, prelucrat şi oarecum „creştinat”. Acum faptul că un anume obicei este precreştin (păgân) nu îl face în sine şi de lepădat. Până la urmă sunt o mulţime de (alte) obiceiuri (cu origine păgână) care s-au păstrat până în ziua de azi şi sunt bune în sine. De la păgâni, evreii au preluat tehnica prelucrării fierului (I Samuel 13:20). De la fenicieni avem alfabetul, de la filosofii greci avem principiile de bază ale cercetării şi studiului. De la barbari avem pantalonii şi lista ar putea continua.

Cu siguranţă că multe credinţe şi practici păgâne erau rele, iar altele aveau doar conotaţie negativă care cu trecerea timpului s-a pierdut prin modificarea contextului. Spre exemplu, reţinerea iudeilor şi a primilor creştini de a identifica zilele săptămânii cu numele după modelul greco-roman nu mai e de nici o actualitate azi, pentru simplul motiv că numele zilelor sunt doar nişte etichete fără a mai fi şi o referire către zeii păgâni (Luna, Marte, Mercur, Jupiter, Venera, Saturn, Soare). Cred că trebuie să fim conştienţi că vremurile se schimbă, mentalităţile sunt şi ele în transformare şi în mod inevitabil credinţele sunt mai de grabă dinamice decât statice. Spre exemplu, ceea ce cândva avea o conotaţie categoric idolatră astăzi poate avea doar aspect pur estetic, fără implicaţii religioase. Să luăm prezenţa bradului (ca simbol al vieţii) în contextul diverselor sărbători sau procesiuni religioase care străbate drumul de la simbolistica ritualică spre estetică. A considera că bradul este incriminat de Ieremia 10:2-4,8 fiind asociat cu idolatria păgână însemnă o depărtare nu doar de la spiritul ci chiar şi de la litera legii lui Dumnezeu. Dar să luăm un exemplu aparent banal: aducerea florilor la înmormântare, care în sine este tot un obicei precreştin, (ca evocare a călătoriei Persefonei în lumea sub-pământeană) a suferit de asemena o trecere de la simbolistica ritual-religioasă către cea estetică sau mai degrabă (în context actual) a bunelor-maniere. Iar dacă tot veni vorba de obiceiuri precreştine, cum se face că nu ne scandalizăm de aspectul păgân al comunului salut „bună-ziua” sau de ceremonia de nuntă şi a diverselor obiceiuri conexe ei?

Ceea ce vreau să spun este că în contextul actual, când Crăciunul abia dacă mai este perceput ca o sărbătoare religioasă nu pricep ce relevanţă are identificarea unor elemente păgâne asociate lui?! Sau altfel spus, în contextul în care (aproape) nimeni nu este conştient de semnificaţia explicită de ce să ne mai îngrijorăm de cea implicită? Cum ar putea să citească cineva printre rânduri când el nu e în stare să citească măcar rândurile?
(Ca ilustrare urmăriţi clipul acesta. Tragi-comic…)

 

Dealtfel, creştinii ar trebui să răspundă la o întrebare cu mai multă încărcătură teologică: care să fie poziţia creştinului faţă de sacru în contextul temporal? Cu alte cuvinte, pentru creştini mai putem vorbi de timp sacru? Pe acest tărâm poziţiile sunt variate şi discuţile destul de aprinse. Spaţiul nu îmi permite o tratare pe larg a problematicii dar, dacă timp sacru înseamnă timp sfinţit de Dumnezeu şi dedicat în exclusivitate Lui, atunci sabatul săptămânal ar fi unica zi sfântă, restul fiind doar zile comemorative, zile de celebrare sau cel mult zile libere (de odihnă) dar nicidecum sfinte. (Un articol care tratează aspectul sacrului în contextul sărbătorii poate fi citit aici.) Cu o astfel de perspectivă putem spune că un creştin poate „sărbători” o mulţime de zile din calendarele laice sau religioase (Ziua Mamei, Ziua Tatălui, Ziua Antifumat, Ziua Recunoştinţei, Anul Nou, etc) fără a le recunoaşte ca sfinte în sensul biblic al cuvântului.

Însuşi Iisus Christos participă la sărbători religioase specifice tradiţiei iudaice, sărbători care nu erau parte din calendarul zilelor poruncite de Domnul (pentru sărbătorile de peste an, vezi Levitic 23). Aşa se face că Iisus participă iarna la sărbătoarea Înnoirii Templului (vezi Ioan 10:22). Sărbătoarea fusese instituită de Iuda Macabeul pentru a celebra curăţirea Templului şi restatornicirea serviciilor lui după profanarea de către Antioh Epifanul (vezi la Daniel 11:14). Potrivit cu I Macabei 4:59: „Iuda şi fraţii săi împreună cu întreaga adunare a lui Israel au rânduit ca zilele dedicării altarului să fie ţinute la timpul lor an după an pe întindere de opt zile, din ziua a douăzeci şi cincea a lunii Chislev, cu veselie şi bucurie”. Iosif Flavius spune că festivalul era numit „sărbătoarea luminilor” (Antichităţi xii. 7. 7 ) iar în literatura rabinică sărbătoarea este numită Hanukkah, însemnând „dedicare”.

Dar de ce participă Iisus la o astfel de sărbătoare „nebiblică”? Oare prin participarea sa Domnul îi dădea legitimitate? Până la urmă, nu vedem nici o diferenţă în modul cum Iisus sărbătoreşte Paştele – sărbătoare instituită de Dumnezeu – şi Hanukkah – o sărbătoare instituită de oameni. Dealtfel pe Iisus  Christos nu îl preocupă aspectul originii ci sărbătoarea este privită de fiecare dată ca o oportunitate socială sau chiar mai mult decât atât, una în vederea creării unei noi şi mai profunde înţelegeri spirituale. Dealtfel Iisus contra-sărbătoreşte aproape fiecare praznic evreiesc, oferind de fiecare dată o perspectivă alternativă asupra evenimentului. Oare nu ar fi o astfel de atitudine cheia pentru modul în care să fie tratate sărbătorile (fie ele creştine, păgâne, naţionale sau internaţionale)?