– tendinţe actuale în creştinism –
Papa Benedict al XVI-lea a făcut un apel public, la finalul lunii noiembrie, pentru eliminarea pedepsei cu moartea.
Declaraţia a venit pe fundalul unei conferinţe organizate de o asociaţie catolică laică (Comunitatea Sfântului Egidio) cu tema: „Nu e dreptate fără viaţă”. Evenimentul a avut loc în ziua consacrată luptei împotriva pedepsei capitale, acţiune cunoscută la nivel mondial ca „Oraşe pentru viaţă” şi care include mai mult de 60 de capitale.
Peter Leopold Joseph (1747 – 1792) împărat al Sfântului Imperiului Roman, cunoscut ca Leopold al II-lea, după ce suspendase de facto orice execuţie încă din 1769, pe 30 noiembrie 1786, a promulgat un nou cod penal prin care interzicea tortura, iar pedeapsa cu moartea era scoasă în ilegalitate. Era pentru prima dată la nivel mondial când un stat făcea astfel de reforme.
În acest context, papa şi-a exprimat speranţa ca astfel de manifestări să determine iniţiative pentru eliminarea pedepsei cu moartea şi să susţină o legislaţie care să ocrotească demnitatea umană a deţinuţilor, în timp ce oferă instrumentele pentru menţinerea ordinii publice. Biserica Catolică, cunoscută pentru atrocităţile comise (sau cel puţin iniţiate) în perioada medievală, pare să-şi fi schimbat în mod radical poziţia faţă de pedeapsa capitală. Ceea ce trebuie remarcat este că actualele declaraţii catolice împotriva pedepsei capitale sunt argumentate social şi nu teologic. Papa Ioan Paul al II-lea sublinia în cadrul unei slujbe ţinute în Saint Louis (SUA), pe 27 ianuarie 1999: „societatea modernă deţine instrumentele de protejare fără a le nega în mod categoric criminalilor şansa către reformă”. Fostul papă a făcut în mod constant referiri la pedeapsa cu moartea, în multe dintre discursurile sale, catalogând-o ca fiind „crudă şi nenecesară”.
La începutul lunii octombrie 2010, purtătorul de cuvânt al Vaticanului a cerut întregii lumi, într-o apariţie la televiziunea Vaticanului, să se renunţe cu totul la pedeapsa cu moartea. Federico Lombardi declara că astăzi omenirea nu mai are nevoie să ucidă.
Biserica Catolică, în conformitate cu Catehismul catolic, „nu exclude recurgerea la pedeapsa cu moartea, dacă aceasta este singura modalitate posibilă de a apăra eficient vieţi omeneşti împotriva unui agresor nedrept”, însă, reprezentantul Vaticanului amintea că, pentru beneficiul tuturor oamenilor, „este bine să continuăm pe această cale şi să afirmăm mai mult ca niciodată demnitatea persoanei şi a vieţii umane, pentru care nu avem dreptul să decidem noi.” Purtătorul de cuvânt a insistat ca omenirea să facă un pas mai departe şi să oprească execuţiile. Poate părea paradoxal, dar în ciuda faptului că instituţii tradiţionale precum Biserica Catolică au o atitudine aboliţionistă faţă de pedeapsa capitală, la nivelul populaţiei lucrurile stau tocmai invers. În 1966, mai puţin de jumătate din populaţia SUA era de acord cu pedeapsa capitală. La 30 de ani distanţă se ajunsese la 78%!
Un studiu efectuat în perioada 5-20 aprilie 2011, în Bucureşti, pe un eşantion de 1116 persoane, intervievate la domiciliu, arăta că procentul celor care doresc reintroducerea pedepsei capitale a crescut de la 35% în 2010, la 40% în 2011.
Creşterea nevoii de agresivitate la nivelul justiţiei sociale se pare că este direct proporţională cu nivelul în creştere al infracţionalităţii. Probabil că fenomenul se explică prin faptul că pedeapsa (în speţă, cea capitală) e văzută, mai degrabă, ca având un rol inhibator (precum amenzile pentru şoferii vitezomani), preîntâmpinând comiterea infracţiunilor. Din nefericire istoria1 arată că, în contextul de instabilitate şi haos social, căutarea disperată după siguranţă prin impunerea pedepselor aspre poate duce la abuzuri grave. Nu este exclus, deci, ca în scenariul unui viitor ameninţat de infracţionalitate exacerbată pedeapsa cu moartea să fie reintrodusă tocmai la presiunea populaţiei.
Pedeapsa capitală şi religia
Conform unui sondaj ale cărui rezultate au fost publicate de Pew Forum în septembrie 2010 doar 30% dintre americani cred că ar trebui să se renunţe la aplicarea pedepsei capitale, în timp ce 62% dintre cetăţenii SUA susţin păstrarea acestei pedepse. S-a constatat totuşi o scădere procentuală a celor care se pronunţă favorabil pedepsei cu moartea, comparativ cu cei 78% de susţinători înregistraţi în anul 1996. Studiul a arătat că 65% dintre protestanţi şi 60% dintre catolici sunt de acord cu aplicarea pedepsei cu moartea.
Conform aceluiaşi sondaj, factorul determinant în privinţa poziţiei personale faţă de pedeapsa capitală este educaţia (22%) urmat de religie (19%), mass media şi experienţa personală (15%). Doar 7% dintre cei intervievaţi susţin că vederile lor au fost influenţate de prieteni ori familie.
Adesea se consideră că persoanele religioase au predispoziţia de a favoriza pedeapsa capitală, numai că sondajul publicat în toamna anului 2010 arată în mod surprinzător că religia este invocată ca factor important în modelarea opiniei personale mai degrabă de oponenţii pedepsei capitale (32%) decât de cei ce sunt în favoarea acesteia (13%).
Pe 28 martie 2005, Curtea supremă de justiţie a statului Colorado a anulat decizia care prevedea pedeapsa cu moartea pentru Robert Harlan, acuzat de răpirea, violarea şi uciderea unei chelneriţe în 1995. Cu toate că pedeapsa cu moartea este legală în statul Colorado, ea nu a fost acceptată în acest caz deoarece s-a susţinut că juraţii au luat decizia de condamnare în urma consultării Bibliei.
Avocaţii apărării au invocat ca atare o încălcare a legii care susţine că juraţii trebuie să ia decizii doar în baza normelor legale în vigoare, fără ajutorul textelor externe. Dincolo de artificiile avocăţeşti cazul ridica în mod colateral o întrebare: cât de biblică este condamnarea la moarte?
Pedeapsa capitală din perspectiva biblică
Gânditorul existenţialist Albert Camus, în eseul „Reflecţii asupra gilotinei” (1957) susţinea că pedeapsa capitală ar putea fi justificată doar în cadrul acelei societăţi care acceptă în mod deplin şi comun credinţa religioasă că verdictul final al vieţii unei persoane nu este dat în lumea aceasta. Asta pentru că – în viziunea lui Camus – a condamna o fiinţă umană la moarte implică asumarea unei responsabilităţi divine; individul este privat de ceva ce nu i se poate returna în cazul unei eventuale greşeli: viaţa. Pe de altă parte, un astfel de verdict ar putea fi răsturnat de singurul judecător perfect – Dumnezeu.
În Vechiul Testament pedeapsa cu moartea era cerută în următoarele cazuri: blasfemie (Levitic 24:16), instigare la apostazie (Deuteronom 12:6), falsa pretenţie de a fi profet (Deuteronom 13:5), lucrul în Sabat (Exod 31:15), vrăjitorie (Exod 22: 18, Levitic 20:27), blestemul părinţilor (Levitic 20:9), crimă (Exod 21:12), răpire (Exod 21:16), violenţă (Exod 22:19), adulter (Levitic 20:10-12), homosexualitate (Levitic 20:13), prostituţie, viol, sex premarital şi zoofilie (Deuteronom 22:4, 20 şi Levitic 20:15).
În contextul biblic (teocratic), pedeapsa capitală era aplicată pentru anumite păcate şi abateri. Practica se poate regăsi însă şi la alte popoare antice. Nu trebuie deci uitat faptul că standardele de conduită biblică sunt încadrate într-un anume cadru istoric şi cultural: este adevărat că unele practici „biblice” sunt doar ajustări ale unor cutume împământenite limitările fiind datorate nu concepţiei divine ci cadrului cultural. Spre exemplu, nici în Vechiul Testament dar nici în Noul Testament nu găsim pasaje care să incrimineze deţinerea de sclavi sau care să militeze pentru abolirea sclaviei. Şi motivul este unul foarte simplu: religia biblică nu are ca scop principal reaşezarea ordinii sociale, ci reformarea vieţii individuale. Pe de altă parte, este recunoscută influenţa creştinismului asupra societăţii, datorită căreia multe din practicile specifice unei societăţi (numite adesea de noi ca fiind) primitive au fost abandonate. Spre exemplu, în codul legislativ mozaic dar şi în spiritul nou testamentar răzbunarea (fie ea un act personal sau de clan) este înlocuită de autoritatea unui corp judecătoresc independent. Se poate spune că societatea umană a crescut şi s-a maturizat tocmai sub influenţa directă a religiei, fără ca religia în sine să fie ruptă de realităţile istorice şi culturale imediate.
Este foarte interesant şi relevant în acest moment al analizei să fie evidenţiat scopul cu care este anunţată, pentru prima dată în Biblie, pedeapsa capitală: protejarea unui criminal. Conform relatării din Scriptură (cartea Genezei, capitolul 4), Cain, primul criminal din istoria omenirii, vinovat de gravul fraticid nu este condamnat la moarte de Dumnezeu – Creatorul vieţii –, ci doar la izolare (Geneza 4:12). Dar poate ceea ce este şi mai uimitor este că, în vederea stopării unui val continuu de violenţe şi pentru ruperea lanţului vicios al răzbunării, Dumnezeu protejează un criminal de eventualii răzbunători tocmai cu ameninţarea pedepsei capitale: Domnul i-a zis: „Nicidecum; ci dacă va omorî cineva pe Cain, Cain să fie răzbunat de şapte ori.” Şi Domnul a hotărât un semn pentru Cain, ca oricine îl va găsi să nu-l omoare. (Geneza 4:15)
„Mai bine să greşeşti achitând 1.000 de persoane vinovate, decât să duci un singur nevinovat la moarte” Moise Maimonide (1135-1204)
Din aceeaşi perspectivă a preîntâmpinării răzbunării exagerate trebuie înţeleasă şi legea talionului, care nu impunea decât norma dreptăţii: „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Dumnezeul Bibliei ştia că există o tendinţă inumană de exagerare în privinţa răzbunării. Din acest motiv, oricât de crudă ar putea părea, pentru sensibilitatea omului de azi, legea talionului (care până la urmă se regăseşte şi în alte culturi), a fost instrumentul prin care răzbunarea era ţinută sub controlul unei puteri care aplica dreptatea. Pedepsirea vinovatului trecea astfel din mâna indivizilor în responsabilitatea autorităţilor legale2. Din acest motiv, singurul care putea cere luarea unei vieţi era însăşi Creatorul – dătătorul vieţii şi gardianul moral al societăţii.
În lumina celor scrise de Sfântul Apostol Pavel3 autoritatea seculară are învestirea divină în vederea păstrării ordinii sociale lucru care nu a fost încredinţat şi bisericii. Dealtfel, biserica şi statul au până la urmă instrumente diferite în vederea susţinerii şi promovării binelui social. Nu ştim dacă în viitorul apropiat pedeapsa capitală, va continua să fie percepută ca un „rău necesar” sau dimpotrivă ca un „act inuman nenecesar”. Un lucru este însă clar, Dumnezeu (şi în mod implicit oricine pretinde că este religios) este mai degrabă preocupat de recuperare decât de administrarea pedepsei fără ca aceasta să fie însă exclusă: „Doresc Eu moartea păcătosului – zice Domnul Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui şi să trăiască?” Ezechiel 18:23
1. Vezi Revoluţia franceză, când executorii au ajuns în scurt timp să fie executaţi.
2. Preaiubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri; ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu; căci este scris: „Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti”, zice Domnul. (Romani 12:19)
3 . El (reprezentantul stăpânirii, n. red.) este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău. (Romani 13:4) Luther, asumându-şi învăţătura paulină, vedea călăul a fi slujitorul lui Dumnezeu în vederea aducerii dreptăţii în această lume.