TEMPLUL DIN IERUSALIM

 

Pentru Paştele evreiesc de anul acesta Sinedriul a votat reintroducerea sacrificiilor animale. Forul religios evreiesc mai argumentează că a venit chiar şi vremea ca Templul să fie reconstruit. Profesorul Hillel Weiss, membru al Sinedriului, a declarat publicaţiei evreieşti Haareţ[1] că acţiunea planificată este mai degrabă simbolică încercând să se demonstreze că aşteptările privind construirea celui de al treilea[2] Templu şi implicit restaurarea jertfelor, sunt reale şi nu doar simple vorbe .
Autorităţile israeliene nu au fost de acord cu decizia Sinedriului privind reluarea sacrificiilor cu ocazia Paştelui. Ca urmare, s-a depus în privinţa aceasta o plângere la Curtea Supremă de Justiţie. Răspunsul este şi de data aceasta negativ, planurile privind jertfele fiind respinse deoarece „dreptul petiţionarilor de a practica propria lor credinţă nu poate fi luat în considerare din raţiuni privind ordinea şi siguranţa publică”[3].

Nu este pentru prima dată când sunt vizate sacrificiile animale şi reconstruirea Templului. În 1991 cu ocazia Paştelui s-a încercat jertfirea unui miel, dar acţiunea nu s-a putut realiza deoarece poliţia a intervenit prompt. În 1998, mai multe mişcări care susţin reconstruirea Templului, au adus un ied ca jertfă simbolică pe Givat Hananya, în apropierea Muntelui Moria. Chiar dacă reconstruirea Templului este un subiect controversat, majoritatea populaţiei nu împărtăşeşte ideile acestor activişti religioşi.

Iudaismul ortodox crede nu doar în restaurarea Templului ci şi a jetfelor. Ramura conservatoare consideră că doar Templul va vi restaurat, jetfele fiind înlocuite cu faptele bune care au rolul să răscumpere păcatele, conform învăţăturii talmudice. În schimb, iudaimul reformat nu aşteaptă nici restaurarea Templului şi nici a sacrificiilor. Rav Kook[4] sugera că sacrificiile animale nu vor mai fi folosite în vremurile mesianice pentru că oamenii se vor întoarce la un stil de viaţă vegetarian.

În 1993 a avut loc o controversă între fostul rabin-şef sefardic Mordechai Eliahu şi rabinul Yisrael Ariel care conducea Institutul Templului. Subiectul controversei privea tocmai necesitatea reconstruirii celui de al treilea Templu. Rabi Ariel susţinea că este datoria fiecărui evreu de a susţine reconstruirea. În schimb, Rabi Eliahu credea că nu este necesară aceasta deoarece însuşi Mesia se va pogorî cu el din cer.

Actualmente, guvernul israelian se opune unor astfel de iniţiative dar susţinătorii reconstruirii Templului cred că nu va mai trece mult timp până când vom asista la restaurarea serviciilor ceremoniale din noul Templu. Pentru aceasta se fac eforturi privind pregătirea celui mai măreţ eveniment pe care şi-l poate imagina orice evreu credincios. Încă de la finalul anilor ’70, Fundaţia Templului a solicitat suport financiar pentru reconstruirea Sanctuarului. Prin anii ’80, cel puţin două şcoli rabinice[5] au început să identifice în rândul populaţiei pe cei care sunt descendenţi din familiile preoţilor ori din seminţia lui Levi pentru a putea fi educaţi în privinţa ritualurilor de la Templu. Mai mult, Institutul Templului a sponsorizat chiar confecţionarea instumentelor muzicale pentru viitoarele servicii ceremoniale.

 

Un subiect de dispută

Construcţia unui nou templu nu este însă chiar atât de uşoară. Şi asta pentru că locul unde ar trebui să fie amplasat este deja ocupat. Pentru arabi, Muntele Templului este al treilea loc sacru după Mecca şi Medina. Aici sunt construite două lăcaşe musulmane: Domul Stâncii (construit în 690) şi Moscheea Al-Aqsa (construită în 710). Autoritatea Palestiniană contestă suveranitatea Israelului asupra locului, care rămâne unul dintre punctele cele mai fierbinţi în conflictul arabo-israelian. În perioada ocupaţiei iordaniene a Ierusalimului de Est (1948-1967) evreilor le era interzis chiar să intre în Cetatea Veche. Pentru evitarea disputelor, guvernul israelian a garantat Consiliului Musulman administrarea teritoriului, ceea ce face ca din raţiuni politice autorităţile să nu favorizeze mişcările privind reconstruirea Templului.

Şeicul Raad Salah – conducătorul Mişcării Islamice, din Israel afirma: „Amintim pentru a mia oară că toată moscheea şi locul pe care se află, inclusiv esplanada ori aleile subterane sunt proprietatea exclusivă şi absolută a musulmanilor, şi nimeni nu are dreptul nici măcar la un fir de praf”[6]. Autorităţile religioase evreieşti consideră că dimpotrivă, Muntele Templului aparţine de drept neamului iudeu fiind unul din locurile care au fost cumpărate cu preţul care se cuvenea[7].

Dar în cearta privind reconstruirea Templui mai este implicată o a treia parte: ramura evanghelică a creştinismului. Şi aceştia sunt în favoarea reconstruirii. De ce? Din acelaşi motiv pentru care susţin cauza Israelului în ansamblu. Pentru adepţii sionismului creştin menţinerea statului Israel este o condiţie fără de care restul profeţiei nu se poate împlini.

Lideri evanghelici creştini binecunoscuţi precum Gary Bauer, Jerry Falwell, Ralph Reed şi Pat Robertson, Dick Armey şi Tom Delay, sunt puternic implicaţi în politică, şi cred că renaşterea Israelului reprezintă împlinirea unei profeţii biblice. Din acest motiv ei susţin agenda sionistă considerând că a acţiona altfel, ar însemna să te opui voinţei lui Dumnezeu. Falwell spunea în 1981: „Să fii împotriva Israelului înseamnă să fii împotriva lui Dumnezeu. Noi credem că istoria şi Scripturile dovedesc că Dumezeu se raportează faţă de naţiuni în funcţie de modul în care ele se raportează la Israel”. După aceasta el citează din Geneza 27:29: „Blestemat să fie oricine te va blestema şi binecuvântat să fie oricine te va binecuvânta.”

 

Ce loc ocupă Israelul în profeţia privind timpul sfârşitului?

John Nelson Darby (1800—1882), un pastor al Fraţilor din Plymouth, (cunoscuţi mai târziu ca creştini după Evanghelie) credea în mântuirea viitoară a Israelului. El se baza pe Isaia 32 şi susţinea că la încheierea istoriei, Israelul ca naţiune se va bucura de binecuvântări pământeşti diferite de binecuvântările cereşti de care va avea parte Biserica. Aşa cum afirmă Paul Enns, “Darby a dezvoltat schema dispensaţionalismului subliniind că fiecare epocă îl plasează pe om într-o anume stare … dar fiecare dispensaţiune va culmina cu un eşec.”[8] Iată împărţirea istoriei după concepţia lui Darby: (1) De la starea inocenţei paradisiace la Potop; (2) Noe; (3) Avraam; (4) Israel; (5) Namurile; (6) Duhul şi (7) Mileniul.

Aceste noi concepţii cu privire la evenimentele finale au fost popularizate în lumea anglofonă de către Cyrus Scofield (1843-1921) prin intermediul unei versiuni de Biblie cu adnotări. Acesta mergea pe linia dispensaţionalismului lui Darby şi susţinea că Isus nu se va întoarce pentru a domni pe Pământ până ce nu se vor petrece o serie de evenimente. Biserica Creştină este văzută ca un instrument de salvare pentru neamuri (neevrei) şi în acord cu planurile divine, poporul evreu se află într-o altă dispensaţiune a harului. Acesta susţinea că Biserica va fi răpită de pe Pământ pentru a nu trece prin necazul cel mare. Scofield, scriind la începutul secolului XX credea cu tărie că întoarcerea evreilor în Ţara Sfântă (şi în mod special Ierusalim) este o împlinire profetică. Tot el a prezis că locurile sacre ale islamismului vor fi distruse şi se va începe reconstrucţia Noului Templu la Ierusalim, eveniment care va marca încheierea epocii (dispensaţiunii) Bisericii, fiind în acelaşi timp semnul apariţiei Antihristului. Toţi (dintre evrei) care vor fi credincioşi legământului lui Dumnezeu îl vor recunoaşte pe Isus ca fiind Mesia şi se vor opune Antihristului.
Acest model de interpretare (dispensaţionalismul) care după cum se observă este relativ nou, dar extrem de popular în cercurile evanghelice (şi nu numai), are o influenţă deosebită; aproape 40 de milioane de americani cred că Palestina este ţara aleasă de Dumnezeu pentru evrei. Pentru adepţii sionismului creştin menţinerea statului Israel şi reconstruirea Templului este o condiţie fără de care restul profeţiei nu se poate împlini.

Pentru interpreţii dispensaţionalişti Matei 24:15 vorbeşte în mod categoric despre cel de al treilea Templu. În viziunea acestora Antihristul se va aşeza chiar aici. (A se vedea 2 Tesaloniceni 2:1-4), iar în baza pasajului din Daniel 9:24-27 se crede că la mijlocul a 7 ani de criză (tribulaţiunea, sau necazul cel mare) jertfele vor înceta în urma intervenţiei Antihristului.

În ciuda faptului că aduc argumente din Biblie, multe din interpretările lor sunt criticate de către teologii contemporani. În primul rând evanghelicii dispesaţionalişti merg pe o interpretare literalistă a profeţiilor. Antony Hoekema, unul dintre cei mai importanţi specialişti în escatologia creştină consideră că abordarea dispensaţionalistă cu privire la viitorul omenirii şi scenariul adiacent nu sunt fundamentate biblic. „Deseori dispensaţionaliştii fac apel la pasajul din Romani 11, susţinând că el conţine o învăţătură care prevede în viitor o perioadă de binecuvântare, destinată special poporului lui Israel. (….) Romani 11 nu spune absolut nimic despre faptul că Israelul va fi adunat din nou în ţara lui şi nici despre domnia de o mie de ani ai lui lui Cristos peste împărăţia lui Israel.”[9]

Iar în ceea ce priveşte Templul din vremea sfârşitului şi oprirea sacrificiilor de către Antihtist, trebuie să amintim că profeţia din Daniel este una unitară, având în atenţie cele 70 de săptămâni[10] (de ani). În decursul secolelor, teologii şi interpreţii creştini au văzut-o ca fiind cea mai importantă profeţie biblică, ea indicând timpul lui Mesia şi nu vremea sfârşitului. Din motive neînţelese însă, interpreţii dispensaţionalişti decupează ultima săptămână (din întregul celor 70) şi o plasează în vremea de mare strâmtorare de la încheierea istoriei omenirii. Se poate vedea aşadar că interpretarea este forţată; textul nu face nici o aluzie la un viitor Templu unde se vor aduce jertfe animale dar asta nu exclude posibilitatea ca în practică să fie reconstruit un al treilea Templu. Şi dacă Templul va fi reconstruit? Destul de greu de imaginat în contextul actual, dar dacă se va petrece, cu siguranţă va grăbi sfârşitul, fie că a fost profetizat ori nu.
[1] Present-day Sanhedrin court seeks to revive ancient Temple rituals (Curtea Sinedriului contemporan caută să reînvie ritualurile antice ale Templului), Haaretz, 28 februarie 2007, http://www.haaretz.com/hasen/spages/831646.html
[2] Primul Templu a fost construit de Solomon, al doilea a fost ridicat după reîntoarcerea evreilor din robia babiloniană, şi a fost distrus în anul 70 d. Hr de armatele romane.
[3] A se vedea ştirea pe larg aşa cum apare ea pe site-ul oficial al Institului Templului, http://www.templeinstitute.org/archive/02-04-07.htm
[4] Abraham Isaac Kook (1864 – 1935) cunoscut pe scurt ca Rav Kook, primul şef-rabin al Tării Israel (Ereţ Israel), întemeietorul şcolii rabinice sioniste cunoscută azi ca Yeşiva Merkaz HaRav.
[5] Yeşiva Torat Haim şi Yeşiva Aterit Cohanim oferă chiar şi în prezent cursuri pentru leviţi având în vedere reconstrucţia celui de al treilea Templu.
[6] Israeli Sheikh: Temple Mount is Entirely Islamic (Un şeic israelit: Muntele Templului este pe deplin islamic), Arutz Sheva, 12 noiembrie 2006 http://www.israelnationalnews.com/News/News.aspx/114927
[7] Tradiţia iudaică afirmă că de trei locuri de pe pământ nu se pot atinge neamurile: Peştera de înmormântare a patriarhilor, locul de înmormântare a lui Iosif şi Muntele Templului fiind cumpărate de către Avraam, Iacov şi respectiv David.
[8] Paul Enns, The Moody Handbook of Theology, Chicago, Moody, 1989, p. 516
[9] Antony Hoekema, Biblia şi viitorul, Wheaton, Illinois, SMR, 1993, p. 203.
Pasajul invocat de mulţi adepţi ai sionismului creştin este cel din Romani 11:26 Şi atunci tot Israelul va fi mîntuit, dupăcum este scris: ,,Izbăvitorul va veni din Sion, şi va îndepărta toate nelegiurile dela Iacov. Trebuie să atragem atenţia că în greceşte apare adverbul hutos (ουτως) care se traduce cu în acelaşi fel, în aceeaşi manieră, şi nicidecum atunci. (Versiunea sinodală redă: Şi astfel întregul Israel se va mântuit.) Adverbul mai apare în versetul 31 unde este tradus cu tot aşa. Apostolul Pavel vrea să spună că acelaşi fel de mântuire acordat neevreilor – prin har – este oferit şi evreilor. Merită să fie citit întregul capitol pentru a înţelege contextul.
[10] Calculul perioadei celor 70 de săptămâni va trebui să înceapă de la „darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului”. În legătură cu rezidirea Templului au fost date două decrete. Primul în 537 î.Hr. dat de Cirus II cel Mare (Ezra 1,1-11), dar lucrările au fost oprite. Cel de-al doilea decret aparţine lui Darius I, dat în anul 519 î.Hr. templul a fost terminat şi inaugurat în 515 î.Hr., dar zidurile cetăţii Ierusalimului au rămas încă mult timp dărâmate. Ordinul pentru rezidirea Ierusalimului, la care se referă profeţia din Daniel 9:25 a fost dat în anul 457 î.Hr. de Artaxerxe Longimanus (“mână lungă”) – Ezra 7:8,11,13,20. Această dată formează punctul de plecare pentru desfăşurarea profeţiei celor 70 de săptămâni.

Note:

Sinedriul

Sinedriul a reprezentat forul superior evreiesc în domeniul religios şi legislativ având 23 de membrii. După dizolvarea lui în 358 d. Hr, nu a mai existat nici o autoritate religioasă general acceptată de către evrei. În decursul istoriei au fost multiple încercări privind restaurarea Sinedriului: rabi Jacob Berab în 1538, rabi Yisroel Shklover în 1830, rabi Aharon Mendel haCohen în 1901, rabi Zvi Kovsker în 1940 şi rabi Yehudah Leib Maimon în 1949. În octombrie 2004 (sau după calendarul evreiesc, Tişri, 5765) un grup de rabini care pretind că reprezintă diverse comunităţi au pus bazele Sinedriului modern.
http://www.thesanhedrin.org

Originile sionismului creştin şi a dispensaţionismului

Ideile cu privire la restaurarea naţiunii evreieşti au devenit un subiect de dezbatere publică prin secolul XIX fiind bine conturate de către unii din predicatorii şi teologii protestanţi din Marea Britanie şi America.

Lordul Shaftesbury, va face demersurile pentru înfiinţarea unui consulat britanic la Ierusalim în 1838. La iniţiativa Bisericii Scoţiei, în 1839, se va publica un document intitulat “Memorandumul monarhilor protestanţi ai Europei pentru reîntoarcerea evreilor în Palestina” care era în acelaşi timp şi un raport al situaţiei evreilor în Israel. În august 1840, The Times anunţa că guvernul britanic recunoştea restaurarea naţiunii evreieşti ca fiind îndeplinită. Prin tratatul de la Paris (1856) se garanta evreilor şi creştinilor dreptul de a se aşeza în Palestina.
Cele şaptezeci de săptămâni (490 de ani) reprezintă timpul de har special pentru Israel ca popor ales. Această perioadă este divizată în trei intervale profetice: 7+62+1=70 de săptămâni.

Punctul de plecare al profeţiei este decretul lui Artaxerxe, supranumit şi Longimanus, dat în 457 î.Hr. cu privire la rezidirea oraşului Ierusalim, 7+62=69 de săptămâni trebuie să treacă până la “ungerea lui Mesia”, adică până la anul 27 d.Hr., când Isus Hristos a fost botezat, începând astfel lucrarea mesianică.

În mijlocul ultimei săptămâni profetice, în anul 31 d.Hr., jertfa necurmată a încetat prin moartea Mântuitorului. La scurgerea celor 70 de săptămâni, în anul 34 d.Hr., prin uciderea diaconului Ştefan, primul martir creştin, iudeii au respins definitiv Evanghelia, iar apostolii au început să predice şi neamurilor.