Știți care este culmea îndoielii? Să ajungi să te îndoiești și de propriile tale dubii! Sau poate să ajungi să te îndoiești de orice, dar nici de asta să nu fii prea sigur?! Culmea e că necredința este o iluzie. Sunt doar diverse credințe. Atât.
Este cât se poate de clar că și cei mai necredincioși dintre necredincioși sunt încrezători în reversul unei forme de credință – oricare ar fi ea. Atunci când spunem că nu credem, în mod automat afirmăm că noi credem altceva. Cine spune că nu crede că există Dumnezeu, afirmă în mod implicit că el crede că nu există Dumnezeu. Așadar, nu avem necredincioși, ci doar credincioși de diverse orientări și intensități.
Fiecare dintre noi, fie că suntem mai predispuși spre meditație sau dimpotrivă, firi mai practice, avem o concepție despre lume și viață (cosmoviziune). Ea poate să fie un sistem complex de idei și credințe sau dimpotrivă, unul redus la minim. Iar faptul că unii nu pot să articuleze în mod coerent ceea ce „cred”, asta nu înseamnă că nu au un crez. Și când spui că tu nu ești cu „filosofelile” și că tu nu ai un crez, că tu iei lucrurile așa cum sunt, deja ți-ai expus un crez! Ai prins ideea?
Tindem în mod natural să ne construim o concepție de viață care să ne ofere confort interior. Adică să avem și noi o părere și să fim de acord cu ea. Să vă exemplific cu o întâmplare trăită cu ceva timp în urmă. Cu ocazia unei înmormântări, o doamnă, ca răspuns la credința (creștină) în înviere se exprima astfel: „Nu pot aduce dovezi de netăgăduit în favoare reîncarnării, dar în așa ceva am decis eu să cred. Îmi place să cred că moartea nu este decât o trecere către o altă formă de existență.” Ați observat cuvintele cheie?
Este evident că emoțiile vor juca de fiecare dată un rol primordial, dar suntem și ființe raționale. Din acest motiv nu căutăm doar ceva care să ne măgulească. Ne place să fim mințiți frumos dar nu sfruntat și nu pe față, pentru că raționalul se va sesiza și vor apărea obiecții. E natural ca să construim ceva coerent și preferăm un crez adecvat la provocările vieții. Să vă dau un exemplu simplu: de ce majoritatea religiilor propovăduiesc (într-o formă sau alta) viața de după moarte în ciuda dovezilor evidente că moartea este un proces natural? Nu cumva instinctul de supraviețuire (sau cum se exprimă înțeleptul, „gândul veșniciei” – vezi Ecclesiatul 3:11) este factorul generator al căutării vieții de dincolo de moarte? Doar că acest instinct primar ajunge să fie îmbrăcat cu diverse forme de raționalizare ce pot varia de la cultură la cultură și / sau de la epocă la epocă, rezultând diverse „sisteme” care propun propriul răspuns (sistematizat, trecut prin filtrul rațiunii). Și uite așa, prin întrețeserea raționalului cu emoționalul, concepția despre lume și viață ajunge să fie pentru individ plină de semnificație – deci satisfăcătoare.
Se spune că un student la ora de filosofie a predat o lucrare prin care trata subiectul îndoielii privitoare la propria lui existență. După nota insuficientă, profesorul a notat o scurtă întrebare: „Și cine a scris toate acestea?”
Vezi și articolul acesta.
E necesar să subliniez că acest proces este unul natural, specific uman. Moluștele nu au dileme existențiale, sau dacă au, se vor rezuma la o singură provocare: „a fi sau a nu fi”. Un alt aspect ce merită să subliniez – o concepție despre lume și viață, fiind specific umană, este inerent limitată (naturii umane). După cum câinii au o existență „câinească” (și nu umană și nici pisicească), tot așa, o concepție despre lume și viață nu va fi decât o reflexie umană a realității fără să se suprapună niciodată cu realitatea. Altfel ar fi existența noastră dacă am avea capacitatea de termoviziune (precum șerpii) ori dacă am comunica prin semnale chimice (precum furnicile). Cu totul ar fi structurată societatea umană dacă ne-am reproduce prin „înmugurire” și altele ar fi provocările existențiale în condițiile în care am face rost de energie doar în urma expunerii la soare.
Concepția despre lume și viață nu trebuie tratată ca un absolut, ci este doar o construcție mentală a unei hărți simplificate a realității. Ajungem să operăm cu concepte și simboluri – dar ele nu vor fi realitatea în sine ci doar reprezentarea acesteia la nivelul minții noastre.
De ce oamenii ajung să-și schimbe concepțiile cu privire la viață? De ce ateii ajung să creadă în Dumnezeu și credincioșii își „pierd credința”? Pentru că se ajunge la un punct în care din diverse motive, sistemul pe care individul și l-a asumat devine nesatisfăcător la nivel personal. Între „hartă” și realitate pot fi discrepanțe. În acest context schimbarea este inevitabilă. De altfel, este chiar imperativă.
Provocări:
1. Care este „crezul” pe care îl ai?
2. Care sunt ingredientele de bază ale concepției tale despre lume și viață? Identifică atât factorii emoționali cât și pe cei raționali.
3. Există anumite „nepotriviri” între această hartă mentală simplificată (pe care o numim cosmoviziune sau concepție despre lume și viață) și complexitatea realității? Ce soluții îți furnizezi? Cât de satisfăcătoare sunt răspunsurile pe care ți le dai?