În data de 26 martie 2010, a avut loc în cadrul Bisericii Catolice prima întâlnire a Comisiei Internaţionale de Investigare a fenomenului Medjugorje. Conform informaţiilor oferite de Vatican, lucrările acestei comisii vor rămâne secrete până la finalul cercetărilor.
Fenomenul Medjugorje este subiect de dispută între catolici încă din 1981, când şase tineri din acest orăşel (aflat în Bosnia-Herţegovina) au pretins că au primit mesaje de la Fecioara Maria. Au urmat relatări similare, vizionarii susţinând că apariţiile au loc după un anumit program. În 1991, o comisie înfiinţată de episcopii Iugoslaviei concluziona că nu există dovezi clare despre fenomene extraordinare la Medjugorje, afirmând că studiul „nu a putut confirma caracterul supranatural” al pretinselor apariţii. Cu toate acestea, au continuat să apară martori ai manifestărilor supranaturale, totodată estimându-se că 30 de milioane de credincioşi s-au perindat prin zonă, în pelerinaj, unii raportând experienţe spirituale deosebite. Popularitatea fenomenului şi pelerinajul constant la Medjugorje au obligat Vaticanul să constituie o comisie specială pentru cercetarea şi evaluarea apariţiilor.
„Numărul presupuselor apariţii ajunge la peste 40.000; mesajele legate de ele sunt extrem de numeroase şi dau naştere unor întrebări critice. În ce priveşte credibilitatea vizionarilor, în unele cazuri avem de-a face cu înşelăciune, fiind vorba de minciuni dovedite; nu există vreo minune recunoscută de Biserică, iar semnele miraculoase vestite de vizionari pentru confirmarea apariţiilor de la Medjugorje nu s-au produs până acum.” Manfred Hauke [1]
Autorităţile ecleziastice locale nu au dat niciodată un verdict oficial asupra presupuselor apariţii de la Medjugorje, ba chiar au încercat să prevină entuziasmul exagerat. În schimb, călugării franciscani au promovat energic pelerinajele către acest loc. Pentru surmontarea tensiunilor interne generate de fenomenul Medjugorje, actuala Comisie Internaţională de Investigare este însărcinată să caute răspunsuri la întrebări esenţiale. S-a arătat Maica Domnului la Medjugorje? Sau sunt doar efecte parapsihologice, provenind din subconştientul vizionarilor?
Apariţiile Mariei – un fenomen global
Cultul Fecioarei Maria a cunoscut în ultima vreme o revigorare deosebită. Apariţiile de la Fátima (Portugalia) de la începutul secolului trecut au marcat debutul acestui fenomen. În secolul al XX-lea s-au raportat peste 400 de apariţii pe aproape fiecare continent, mai mult decât în ultimele trei secole la un loc. [2] Apariţiile nu sunt limitate geografic, nici religios, fiind consemnate în Japonia, ţările Africii, Australia, Irak, Israel, Egipt ori Siria. Persoane din India mărturiseau că au fost vizitate de o femeie plină de slavă care se numea pe sine Maria sau Regina Cerului, sau Maica Domnului.
Niciodată în istoria creştinătăţii nu au avut loc atât de multe apariţii ale Fecioarei şi unui număr aşa de mare de persoane. [3] Într-un articol dedicat fenomenului de revista Time, în decembrie 1991, se afirma: „O redeşteptare a credinţei în Sfânta Fecioară (…) are loc la nivel mondial. Milioane de închinători se îngrămădesc la altarele închinate ei, mulţi dintre aceştia fiind tineri.” Altarul dedicat Fecioarei din Guadalupe (Mexic) este vizitat anual de 15-20 de milioane de închinători. Fenomenul depăşeşte aşteptările nu doar prin intensitatea lui, ci şi prin aria de răspândire, fiind deja unul interconfesional.
Biserica Catolică aplică, din 1972, o serie de proceduri standard în investigarea autenticităţii unor evenimente extraordinare, precum pretinsele apariţii ale Fecioarei Maria. Sunt examinate trei aspecte. În primul rând, oficialii Bisericii trebuie să evalueze fenomenul şi oamenii care îl raportează, căutând dovezi ale autenticităţii. Apoi trebuie studiat orice mesaj care este asociat cu evenimentele extraordinare, pentru a se asigura conformitatea lor cu învăţătura Bisericii Catolice. Cel de-al treilea aspect vizează implicaţiile pastorale ale fenomenului, studiindu-se „roadele” apariţiilor în viaţa celor care sunt martori.
Între apariţii şi dogme
Biserica Catolică nu se grăbeşte să recunoască orice apariţie, deoarece miraculosul nu poartă în sine o garanţie a autenticităţii. Este semnificativ un caz celebru din Statele Unite. În 1987, un spirit a contactat-o pe Annie Kirkwood, o asistentă medicală evreică. Potrivit mărturiei lui Annie, spiritul pretindea că este însăşi Maria, mama lui Iisus, care a decis să i se arate datorită rugăciunilor, meditaţiilor şi căutării sincere a adevărului. Ulterior, între 1987 şi 1991, Annie Kirkwood a primit mai multe mesaje care anunţau dezastre, precum furtuni, uragane, cutremure sau erupţii vulcanice. În unul dintre aceste mesaje, Maria ar fi pretins că Diavolul este doar în mintea oamenilor. Biserica Catolică nu recunoaşte autenticitatea acestei apariţii tocmai pentru că mesajul neagă existenţa personală a Diavolului, o învăţătură de bază în cadrul catolicismului.
„Pentru Diavol nu este nicio problemă, de exemplu, să facă statui să plângă, să provoace extaz şi stigmate, să manipuleze aparate fotografice, să determine vorbirea în limbi sau să producă miresme minunate. Datorită cunoştinţelor excepţionale privind lumea naturală, el poate face, în măsură limitată, şi afirmaţii despre viitor, concepute pe baza factorilor cunoscuţi în prezent.” Manfred Hauke
Deşi Bisericile afirmă că apariţiile, oricât de miraculoase, nu au dreptul să altereze conţinutul crezului acceptat de Biserică pe baza revelaţiei Bibliei, totuşi, în urma studierii cultului Fecioarei din perspectivă istorică, se trage o concluzie tulburătoare: experienţa a ajuns să dicteze dogma.
Din mitologie în teologie
Adorarea mamei şi a copilului a fost comună multor religii, mai ales religiilor Orientului Antic şi, din acest motiv, unii istorici văd o strânsă legătură între vechiul cult al fecundităţii, care avea în centru figura zeiţei-mamă, şi cultul marian.
Cultul matern a avut un rol important în lumea antică, babilonienii având-o ca principală zeitate feminină pe Astarteea, numită şi Iştar. Egiptenii i se închinau zeiţei Isis, populaţiile Asiei Mici o venerau pe Cibele, în timp ce grecii le aduceau ofrande Afroditei şi zeiţei Artemis. Biserica a fost reticentă, la început, în privinţa tendinţelor de a-i acorda un loc special Maicii Domnului. Ulterior, lucrurile aveau să ia o altă direcţie.
În Efes, cetate renumită pentru cultul Dianei [4] (Faptele apostolilor 19:27, 28), existau reminiscenţe ale închinării la zeiţa-mamă sub forma unui cult marian incipient. Conform lui Epifanius de Salamina († 403), episcop mitropolit al Ciprului, puternic apărător al ortodoxiei, se pare că în Efes exista o sectă a collyridianilor care îi oferea prăjituri-ofrande [5] Mariei. Dar Epifanius afirma clar: „Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt să fie adoraţi, dar Mariei să nu-i aducem adorare… ei trebuie să i se aducă cinste, dar nimeni să nu i se închine.”
Ceva mai târziu, pe fundalul unor dispute teologice privind natura divino-umană a lui Christos, Conciliul bisericesc din Efes (431 d.Ch.) a recunoscut rolul unic al Maicii Domnului, atribuindu-i titlul de teotokos (născătoare de Dumnezeu). Acest titlu acorda
t Mariei era însă doar o încercare de a sublinia divinitatea lui Iisus, ca reacţie la un curent eretic al vremii. Sinodul a permis producerea de imagini reprezentând Mama cu Pruncul.
În perioada Evului Mediu, cultul Mariei a cunoscut o dezvoltare deosebită, una dintre explicaţii fiind aceea că, în timpul epidemiilor de ciumă, Maria era văzută ca o mijlocitoare în favoarea omenirii chinuite, dornică să-i ferească pe păcătoşi de mânia lui Dumnezeu. Alfonsus Liguori (1696-1787) afirma că rugăciunile adresate Mariei sunt infinit mai eficiente decât cele adresate lui Christos.
În perioada Evului Mediu, circula o povestire care descria o scenă imaginară: un păcătos între două scări ce duceau până la cer. Christos în vârful uneia, iar Maria la capătul celeilalte. Când a încercat să urce pe prima scară, păcătosul a văzut faţa mânioasă a lui Christos, dar când a urcat-o pe a doua, păcătosul a fost primit cu braţele deschise de Maria, care l-a prezentat Fiului lui Dumnezeu.
Odată cu Reforma iniţiată în secolul al XVI-lea, ramura protestantă a creştinismului a respins viziunea catolică medievală a unui Christos mânios, văzând în El un Mântuitor animat de dragoste. Considerându-L pe Christos ca mijlocitor în favoarea păcătosului, protestanţii au abandonat închinarea la sfinţi şi, implicit, cultul Mariei. [6] Ca argument s-a invocat învăţătura apostolică potrivit căreia „este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Christos Isus” (1 Timotei 2:5).
Inovaţii teologice
Timp de 20 de secole, creştinismul nu s-a pronunţat oficial cu privire la starea Mariei dincolo de viaţa pământească. Pentru mulţi creştini, prezenţa Mariei în cer era de la sine înţeleasă, pentru că altfel nu ar fi putut mijloci în favoarea păcătosului. Abia la 1 noiembrie 1950 papa Pius al XII-lea proclama, ex cathedra, înălţarea la cer a Mariei ca doctrină oficială în catolicism. Conciliul Vatican II avea să confirme doctrina înălţării, subliniind că trupul Mariei nu a cunoscut putrezirea, ci a fost luat la cer. [7] Pe de altă parte, credincioşii ortodocşi sărbătoresc, în data de 15 august, Adormirea Maicii Domnului, nu Înălţarea Maicii Domnului.
„Abaterile”, în sensul inovaţiilor dogmatice în context mariologic, nu sunt străine de teologia catolică. În 1854, prin papa Pius al IX-lea, Biserica Catolică afirma oficial doctrina imaculatei concepţii [8], conform căreia Maria, mama Domnului, a fost concepută fără pata păcatului originar, în felul acesta fiind capabilă să Îl nască pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu. „Preabinecuvântata Fecioară Maria, din primul moment al concepţiei, printr-un act unic de har şi privilegiu al Dumnezeului Atotputernic şi prin virtutea meritelor lui Iisus Christos, Mântuitorul neamului omenesc, a fost păstrată imună faţă de orice pată a păcatului originar.” [9] Dogma a fost criticată pentru raţionamentul său circular: dacă Iisus a avut nevoie de o naştere dintr-o persoană neafectată de păcatul originar, în urma unei conceperi imaculate, atunci ar fi trebuit ca şi mama Mariei (Ana, după tradiţia creştină) să fi avut parte de o concepţie imaculată. Învăţătura catolică nu este lacunară doar în privinţa logicii folosite, ci şi a argumentării biblice. Enciclopedia Catolică recunoaşte că „nu se poate aduce din Scriptură nicio dovadă categorică şi strictă pentru susţinerea acestei dogme” [10], argumentele fiind preluate din scrieri apocrife târzii.
Subiect de controversă sau punct comun?
Timp de secole, subiectul cultului Mariei a fost unul sensibil, abordările fiind, uneori, total opuse. În ultimii ani însă, în lumea teologică se observă o revitalizare a studiilor privind mariologia, îndeosebi în contextul relaţiilor interconfesionale. Este de remarcat interesul deosebit al teologilor protestanţi faţă de persoana Mariei, pe care, fără a o transforma într-un obiect al veneraţiei, o prezintă publicului protestant ca model al devoţiunii, recunoscându-i rolul unic în istoria mântuirii. Charles Dickson, teolog luteran, propune „o înţelegere iluminată din partea comunităţii protestante (care) va contribui la reconcentrarea atenţiei întregii lumi creştine asupra Mariei, nu ca un măr al discordiei, ci ca un adevărat pod al unităţii pentru noi toţi.” La Conciliul Vatican II, în documentul Lumen Gentium, Biserica Catolică îşi exprima convingerea că Maria „este un potenţial pod ecumenic, un izvor al viitoarei unităţi a tuturor creştinilor.”
Poate cea mai sensibilă chestiune ce ar putea fi luată în discuţie este calitatea Fecioarei Maria de mijlocitor în favoarea păcătoşilor, dogmă fără sprijin explicit în Biblie sau în tradiţia apostolică, ci doar într-o tradiţie târzie, considerată iniţial eretică. Protestanţii sunt încă foarte reţinuţi, considerând că odată deschisă Mariei, poarta va fi închisă meritelor lui Christos. În privinţa aceasta, Robert Jenson, teolog luteran proecumenic, subliniază că „nu sfinţii sunt calea noastră spre Christos, ci El este calea noastră spre sfinţi.” [11]
În orice caz, probabil că orice credincios creştin va recunoaşte în Maria un model sau, după cum spunea recent Papa Benedict al XVI-lea, „un ucenic perfect al lui Iisus”, „o slujitoare umilă şi supusă”, care ne învaţă prin cuvintele spuse odinioară: „Să faceţi orice vă va zice (Iisus)” (Ioan 2:5). Recunoaşterea Fecioarei ca model de credinţă şi virtute nu poate fi confundată însă cu închinarea. Dumnezeul care a murit pe cruce pentru neamul omenesc nu este mai puţin iubitor sau îndurător decât cea care L-a purtat în pântec. În lumina Sfintelor Evanghelii şi a scrierilor apostolice, nu avem nici cel mai mic indiciu că, datorită mijlocirii Mariei, Dumnezeu îi primeşte la Sine pe păcătoşii care Îl caută.
Cu siguranţă că apariţiile Mariei nu pot fi considerate un criteriu al credinţei ori bază a dogmelor Bisericii. Niciun creştin nu crede în persoana lui Iisus pe baza apariţiilor Sale – care, până la urmă, sunt clamate extrem de rar în comparaţie cu cele ale Mariei. Fundamentul credinţei creştine constă în persoana şi învăţătura lui Christos transmisă prin intermediul apostolilor, experienţa religioasă fiind nimic altceva decât rezultatul dogmei şi nicidecum generatoarea acesteia. În contextul apariţiilor, angelice, christice sau mariane, rămâne de actualitate avertizarea Sfântului Apostol Pavel: „Însă, chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti o altă Evanghelie decât cea pe care v-am vestit-o, să fie blestemat!” (Galateni 1:8)
NOTE:
1. Manfred Hauke este profesor de dogmatică şi patrologie la Lugano, Elveţia, şi ocupă poziţia de preşedinte al Societăţii Germane de Mariologie.
2. Kenneth L. Woodward, „Hail, Mary,” Newsweek, 25 august 1997, p. 50
3. Jan Connell, Queen of the Cosmos, Brewster, MA, Paraclete Press, 1990, p. 4. Periodicul francez Le Monde estima 21.000 de apariţii doar în decursul unui deceniu (1976-1986) la nivel mondial. Vezi Michael H. Brown, The Last Secret, Ann Arbor, Mi, Servant Publications, 1998, p. 281.
4. Ziua de 15 august, dedicată zeiţei Artemis (Diana), a devenit zi de sărbătoare închinată Mariei.
5. Denumirea sectei provine de la cuvântul grecesc κολλυρις (kollyris), care înseamnă „colac”, şi a fost tradus din LXX cu „prăjitură” sau „turtă” (vezi 2 Samuel 13:6). De remarcat obiceiul precreştin de a aduce turte/colaci ca jertfă reginei cerului. „Copiii strâng lemne, părinţii aprind focul, femeile frământă aluatul ca să facă turte împărătesei cerului.
Ei toarnă jertfe de băutură altor dumnezei ca să Mă mânie.” (Ieremia 7:18)
6. Jean Calvin, reformator din a doua generaţie, a avut o atitudine foarte tranşantă, acuzându-i pe catolici de mariolatrie, adică o flagrantă încălcare a primei porunci din Decalog.
7 Holweck Frederick. „The Feast of the Assumption”, The Catholic Encyclopedia, vol. II, New York, Robert Appleton Company, 1907, www.newadvent.org
8. Imaculata concepţie este sărbătorită de catolici în data de 8 decembrie.
9. Catechism of the Catholic Church, Mahwah, NJ, Paulist Press, 1994, p. 124
10. Holweck Frederick. „Immaculate Conception”, The Catholic Encyclopedia. Vol. VII, New York, Robert Appleton Company, 1910, www.newadvent.org
11. Robert Jenson, Systematic Theology, vol. II, Oxford University Press, 1999, p. 269