Actualul suveran pontif se comportă ca un un papă al surprizelor, cu un nonconformism pe care mulţimile îl consideră fermecător. Larg remarcate sunt fraternitatea şi prietenia pe care Francisc le promovează atât în relaţiile particulare, cât şi în relaţiile cu celelalte biserici creştine, atitudini care nu au rămas fără un răspuns pozitiv.
Încă de la numirea sa, Francisc a fost portretizat ca un promotor a schimbării şi al înnoirii, un simbol al speranţei, atât pentru catolicismul care trecea prin criză, cât şi pentru creştinismul divizat dar preocupat de refacerea unităţii. Prin abilitatea de a păstra relaţii prietenoase, papa Francisc este perceput ca un garant al dialogului interconfesional.
Prietenie papală
Unul dintre ultimele gesturi remarcabile în sensul celor spuse mai sus s-a consumat în luna ianuarie. Într-o manieră informală, papa Francisc a transmis un mesaj fratern (prin intermediul unei înregistrări video cu telefonul mobil) unei puternice comunităţi penticostale. Pe 21 ianuarie 2014, în cadrul unei conferinţe anuale la care participau slujitori de orientare carismatică, sub oblăduirea organizaţiei religioase conduse de pastorul american Kenneth Copeland, a fost prezentată o înregistrare video de 7 minute, care conţinea un mesaj „de suflet” din partea actualului papă.
Cine este Kenneth Copeland?
Kenneth Copeland (născut în 1936 ca şi Francisc) este un tele-evanghelist american, care a pus bazele unei comunităţi religioase de orientare harismatică. Este cunoscut pentru accentul deosebit pe care îl pune pe ceea ce în mod popular se identifică a fi „evanghelia prosperităţii”. Organizaţia religioasă pe care o conduce (Kenneth Copeland Ministries ), cu sediul în Fort Worth, Texas (SUA), are aproape 500 de angajaţi, implicaţi în lucrarea predicare (tipărituri, producţii audio-video) şi binefacere.
Pe 14 ianuarie, în cadrul unei întrevederi particulare cu papa, Tony Palmer, un episcop de rit anglican, amic şi cu Francisc şi cu Kenneth Copeland, i-a propus papei să înregistreze cu telefonul mobil un salut adresat participanţilor la conferinţa din 21 ianuarie. Aşa s-a născut mesajul „de suflet” al papei, care avea să capteze mai întâi atenţia liderilor penticostali şi carismatici adunaţi la conferinţă, pentru ca apoi să fie catalogat de site-ul catholic.org drept un „mesaj istoric”(1).
Încă de la începutul mesajului, pontiful simte nevoia să afirme că limba în care doreşte să se exprime este dragostea. În adresarea către liderii penticostali papa recunoaşte starea de „separare” datorată păcatului dar speră într-o reunire, aidoma regăsirii lui Iosif de către fraţii săi, atunci când au curs „lacrimile dragostei”. Papa speră în continuarea procesului reconcilierii şi nu ezită să-i numească pe (liderii) penticostali „fraţi”, cărora le cere să se roage pentru el şi îşi afirmă încrederea că „miracolul unităţii” care a început va avea o finalitate.
Actualul papă crede cu tărie în importanţa şi urgenţa unităţii creştine. De altfel, în cadrul unei predici rostite în cadrul Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor, (18-25 ianuarie 2014), papa Francisc declara în mod categoric: „Dar trebuie să recunoaştem cu sinceritate şi cu durere faptul că în continuare comunităţile noastre trăiesc diviziuni care sunt scandal. Diviziunile dintre noi, creştinii, sunt un scandal. Nu există un alt cuvânt: un scandal.”(2)
Paradigma catolică veche
Tradiţional vorbind, Biserica Romano-Catolică a văzut mereu unitatea ca reintegrare a „celor separaţi”. Aşadar, paşii în vederea unităţii aparţineau exclusiv Bisericilor protestante, care ar fi trebuit să renunţe la erezii şi să se re-alipească de corpul Bisericii Catolice.
Spre exemplu, papa Pius al IX, declara în 1868: „Dorinţa noastră cea mai mare este pentru întoarcerea la adevăr şi comuniunea cu Biserica Catolică, de care depinde nu doar mântuirea tuturor, dar mai presus de toate a întregii societăţi creştine: de fapt întreaga lume nu se poate bucura de adevărata pace dacă nu va fi o turmă şi un păstor.”(3) E clar că turma trebuia să fie una catolică, ce va avea parte de o păstorire papală.
Cu o astfel de abordare, pluralitatea şi dialogul nu îşi puteau găsi locul, deoarece dogmatic vorbind Biserica Catolică se defineşte a fi deţinătoarea adevărului în mod deplin. Din acest motiv, papa Leo XIII adăuga: „ar trebui evitată orice familiaritate nu doar cu libertinii necucernici care în mod deschis promovează caracterul unei secte, dar şi cu cei cei care se ascund sub masca toleranţei universale, a respectului pentru toate religiile”(4).
Aşa se face că, în efortul de a-şi menţine identitatea, unitatea şi universalitatea, Biserica Romano-Catolică a continuat să adopte (după schisma protestantă) o poziţie defensivă, fiind reticentă la schimbări, o atitudine evidentă în cadrul conciliului Vatican I (1869-1870).
Însă, la un secol distanţă, lucrurile aveau să ia o altă direcţie. Spre exemplu, în cadrul celei de a treia sesiuni (14 septembrie – 21 noiembrie 1964) a Conciliului Vatican II, a fost adoptat un document intitulat sugestiv „Unitatis redintegratio” (Unitatea de recuperat). Documentul aborda trei teme majore: conceptul catolic de unitate, practica ecumenică din perspectivă catolică şi atitudinea catolică faţă de bisericile separate. Ortodocşii şi/sau protestanţii nu (mai) sunt „eretici schismatici” ci „fraţii despărţiţi, îndreptăţiţi prin credinţa primită la botez”, care „poartă pe drept numele de creştini şi sunt recunoscuţi pe bună dreptate ca fraţi în Domnul de către fiii Bisericii Catolice”.(5) De acum, Biserica Catolică se aşeza cu hotărâre pe noul val – valul mişcării ecumenice, care încet dar sigur cuprindea lumea religioasă.
Noul spirit ecumenist
Între cele două concilii catolice, la nivel social se schimbase ceva: idealurile ecumenice creau o presiune în faţa căreia Biserica Catolică a simţit nevoia să articuleze un răspuns. Este vorba de ecumenism care se născuse în mediul protestant, ca o colaborare interconfesională pe linie misionară şi socială. Bisericile erau chemate să se implice în acţiuni umanitare comune pentru limitarea relelor din societate. Cu timpul, inevitabil, s-au ivit şi aspectele doctrinare ale dialogului dintre biserici, un ţel fiind acela al unităţii şi cooperării în spiritul noii Ligi a Naţiunilor (actualmente ONU).
În acest context, s-au pus bazele Consiliului Mondial al Bisericilor (The World Council of Churches), care devenea întruchiparea instituţională a spiritului ecumenic. Prima adunare generală a acestui organism a avut loc la Amsterdam, în Olanda, în 1948, pe fondul noilor speranţe post-belice. Cu toate că scopul declarat al CMB este acela de a promova unitatea vizibilă printre creştini, după mai bine de 65 de ani rezultatele strict statistic sunt destul de slabe. Conform datelor oferite de către CMB, organizaţia numără 348 de asociaţii sau organizaţii bisericeşti, reprezentând diverse denominaţiuni creştine din 120 de ţări, cu un total de 592 milioane de credincioşi. Altfel spus, 75% dintre creştini fac parte încă din biserici neafiliate la CMB, cei mai mulţi dintre aceştia fiind reprezentaţi de catolici.
Dar poate cea mai mare realizare a CMB este construirea la nivelul opiniei publice a unei atitudini de deschidere şi dialog interconfesional, ecumenismul devenind astfel o parte a dezideratului social în contemporaneitate.
Noua paradigmă catolică
Biserica Catolică, cu cei 1,2 miliarde de aderenţi ai săi, nu este membră a CMB dar îşi susţine propria agendă ecumenică, având discuţii bilaterale cu diverse denominaţiuni protestante şi cu ortodoxia răsăriteană. La nivel instituţional, un rezultat direct al procesului de „aggiornamento”(6) este tocmai înfiinţarea „Conciliului pontifical pentru promovarea unităţii creştine”.
Strategia Bisericii Catolice este să întărească dorinţa celorlalţi de a face pace. Altfel spus, unitatea, precum dragostea, nu se poate cu de-a sila. E clar că moda medievală de a aduce unitatea a fost abandonată: rugul aprins a fost înlocuit de patosul fiebinte, iar atitudinea politicoasă, curtenitoare şi deschisă spre dialog a luat locul Inchiziţiei intransigente.
Cum era de aşteptat, însă, unitatea este, în continuare, definită de catolicism ca fiind reintegrare, dar fără o presiune explicită. Iar acum, catalizatorul reintegrării „fraţilor separaţi” este tocmai spiritul ecumenic. „Deşi mişcarea ecumenică şi dorinţa de pace cu Biserica Catolică nu s-au impus încă pretutindeni, avem totuşi speranţa că simţul ecumenic şi aprecierea reciprocă se vor dezvolta, treptat, în toţi.”(7) afirma Papa Paul VI la finalul Conciliului Vatican II (1964).
Metode noi, acelaşi scop
Fără îndoială, ecumenismul propune un ideal lăudabil şi se pot întrevedea o mulţime de aspecte pozitive ale lui. În ultimă analiză, ţinta unităţii este cât se poate de christică. Niciun urmaş al lui Iisus nu poate să treacă cu vederea că unitatea este însăşi dorinţa Mântuitorului.
În ceea ce priveşte Consiliul Mondial al Bisericilor, reticenţa multor grupări religioase de a se afilia unui organism ecumenic are de-a face cu una dintre condiţiile aderării şi anume subscrierea la un crez comun. Pentru mulţi, un astfel de ecumenism este văzut ca o încercare de uniformizare a credinţelor şi de formare a unei singure biserici. Mai ales că, pentru evitarea oricărei tensiuni, se merge pe varianta căutării „celui mai mic numitor comun”.
În ceea ce priveşte Biserica Catolică, aceasta şi-a dat seama că, prin atitudinea plină de politeţe şi curtoazie faţă de ereticii de cândva, numiţi acum „fraţi separaţi”, va avea mult de câştigat. Iar spiritul ecumenic catolic nu este decât un alt instrument pentru împlinirea unităţii universale, la care catolicismul nu a renunţat niciodată. E clar că Biserica Catolică este dispusă să discute, să facă schimbări dar sunt acestea unele de fond? Până la urmă, într-un sens, nu s-a schimbat nimic, în condiţiile în care aceia de la care se aşteaptă „întoarcerea” sunt tot cei de la care s-a aşteptat „întoarcerea” şi acum 500 sau 100 de ani.
Între timp, noua atitudine ecumenică a Bisericii Catolice nu rămâne fără un răspuns favorabil. Ceea ce era de neimaginat pentru un protestant de la începutul secolului trecut, astăzi se întâmplă. Cu ocazia numirii actualului papă, Luis Palau, un lider evanghelic originar tot din Argentina, îl descria pe fostul cardinal ca un om preocupat de „a construi punţi, a arăta respect şi, cunoscând diferenţele, a pune accentul pe ceea ce ne uneşte: divinitatea lui Iisus, naşterea din Fecioară, învierea lui Iisus, a doua Sa venire”(8) Pe baza acestor observaţii, Luis Palau în acceeşi ocazie a mers mai departe şi a prezis că „tensiunile [dintre catolici şi protestanţi, n.red.] vor fi şterse”.
Spiritul ecumenic actual devine într-un sens reversul Reformei, prin preocuparea faţă de dialog şi împăcare. Certurile dogmatice sunt substituite de dialog iar în locul anatemizările reciproce sunt semnate declaraţii comune. Mai mult, dacă în secolul XVI protestantismul aducea schisma, prin atacul îndreptat împotriva autorităţii papale, astăzi, redobândirea unităţii aduce cu sine şi recunoaşterea poziţiei preeminenţei episcopului de Roma. Merită observat cum în contextul dialogului interconfesional, din perspectivă protestantă, scaunul papal nu mai e perceput ca un motiv de discordie, ci dimpotrivă un factor catalizator al unităţii creştine. Şi iată cum ceea ce părea de neimaginat(9), devine o realitate. Nu e de mirare deci, că în unele cercuri protestante(10) se discută chiar despre necesitatea de a recunoaşte papa (la nivel de poziţie şi nu ca persoană) ca fiind liderul unic al creştinismului. Aceasta este marea schimbare de paradigmă care merită să fie reţinută, pentru că ea va modela în mod indubitabil viitorul.
NOTE
1. Randy Sly, „Fr. Randy Sly: Pope Francis Extends a Hand of Love Across the Tiber to Pentecostal and Evangelical Protestants”, 24 februarie 2014, www.catholic.org.
2. Textul integral al alocuţiunii papale poate fi găsit pe www.magisteriu.ro: Diviziunile dintre creştini sunt un scandal, 22 ianuarie 2014
3. Papa Pius IX, Iam Vos Omnes, 13 septembrie 1868
4. Papa Leo XIII, Custodi Di Quella Fede, 8 decembrie 1892.
5. Papa Paul al VI-lea, Unitatis Redintegratio, cap I:3. Textul integral în limba română poate fi găsit pe www.magisteriu.ro.
6. Politică a Bisericii Romano-Catolice de readaptare a doctrinei tradiţionale a catolicismului la condiţiile şi cerinţele omului şi societăţii contemporane. Termenul e împrumutat din italiană şi înseamnă „actualizare”, „aducere la zi”.
7. Papa Paul al VI-lea, Unitatis Redintegratio, II:19
8. Melissa Stefan, „Luis Palau: Why it matters that Pope Francis drinks mate with Evangelicals,” Christianity Today, 14 martie 2013.
9. Merită remarcată uimirea manifestată chiar de către Kenneth Copeland care după ascultarea mesajului din partea papei declara: „Ştii ce este atât de palpitant pentru mine? Când ne-am început lucrarea, acum 47 ani, acest lucru era imposibil.”
10. D. Stephen Long, „In Need of a Pope?”, The Christian Century, 17 mai 2005