CONVERTIREA LA ATEISM

Lungul drum al speranţei către resemnare

În întâmpinarea slujitorilor bisericeşti care adoptă ateismul, s-a născut Clergy Project. Lansat mai bine de un an şi jumătate în urmă, cu un număr iniţial de 52 de membri, proiectul cunoaştere o dezvoltare surprinzătoare, numărul celor afiliaţi în prezent fiind de 300.
În spatele proiectului se află nume sonore din cercul ateismului militant cum ar fi Dan Barker, el însuşi un fost pastor evanghelic şi co-preşedinte al FFRF (Freedom from Religion Foundation) ori Richard Dawkins care, prin intermediul fundaţiei [1] pe care o conduce, se află printre principalii susţinătorii financiari.

„Clergy Project există pentru a oferi un loc sigur, un forum în care clericii care şi-au pierdut credinţa se pot întâlni să facă schimb de opinii, să-şi expună problemele, şi să-şi ofere consiliere reciprocă – pentru că, orice ar fi pierdut, clericul ştie cum cum să consilieze şi să susţină. Aici veţi găsi confidenţialitate, simpatie şi un cadru prietenos (…).” Richard Dawkins, în cuvântul de bun venit pe www.clergyproject.org

Procesul convertirii la ateism

Pagina de internet a proiectului conţine o parte din mărturiile celor care au schimbat „calea Domnului” cu cea a necredinţei. Unii au renunţat la protecţia anonimatului şi au fost dispuşi chiar să ofere interviuri şi, chiar mai mult decât atât, s-au simţit datori a-şi face publică „mărturia de necredinţă” devenind celebrităţi peste noapte.

Schimbarea este graduală: toţi cei care simt nevoia să îşi declare necredinţa în public au mărturisit o transformare ce a necesitat ani. Ei susţin că renunţarea la credinţă şi îmbrăţişarea ateismului a fost un proces de durată catalizat oarecum de lecturarea unor cărţi care promovau ateismul, agnosticismul şi secularismul umanist.

Majoritatea celor care au renunţat la credinţă în favoarea ateismului, susţin că asidua căutare după răspunsuri i-a împins către necredinţă. Spre exemplu, în cazul doamnei Teresa MacBain (44 ani), care a slujit în poziţia de pastor în cadrul confesiunii metodiste, motivul îmbrăţişării ateismului a fost acela că nu găsea credinţa satisfăcătoare din punct de vedere intelectual, după cum a declarat într-un interviu acordat pe 6 mai 2012 jurnaliştilor CNN.

Un alt exemplu este cel al lui Jerry DeWitt [2] (42 de ani), un pastor penticostal care pretinde că a descoperit adevărul în sensul deplin al cuvântului. Conform mărturiei sale, DeWitt a decis să părăsească slujba de pastor după ce o membră a bisericii sale l-a solicitat să se roage pentru fratele ei, care trecuse printr-un accident de motocicletă. În acel context, pastorul Jerry DeWitt a simţit că nu se poate ruga pentru că nu credea că există un Dumnezeu care să răspundă la rugăciuni.

Tensiunile ideologice sunt de asemenea amintite ca factor declanşator de un număr important dintre slujitori bisericeşti care părăsesc credinţa. Întrebările care nu au primit un răspuns satisfăcător în cadrul sistemului de gândire creştin nu mai au nevoie de rezolvare într-un context ateist. Întrebări tulburătoare precum cele cu privire la certitudinea existenţei lui Dumnezeu, procesul mântuirii, pedeapsa veşnică a celor păcătoşi sunt din start „rezolvate” în contextul ateist. Pentru foştii clerici, necredinţa pare a fi răspunsul tuturor întrebărilor.

Dar confruntarea ideologică este doar o parte a luptei interioare resimţite de către clericii care s-au convertit la ateism. Decizia de a renunţa la credinţă şi în mod implicit la locul de muncă nu a fost uşor de luat. În general, amânarea recunoaşterii publice a necredinţei este legată de impactul asupra familiei, rudelor şi prietenilor. Conform mărturiei publicate pe pagina de internet a Clergy Project, Jeffrey Olsson, un fost preot anglican recunoşte că în ciuda unei decizii interioare nu ştia cum să spună soţiei şi copiilor că el nu mai crede în Dumnezeu.

Tesesa MacBain (sub pseudonimul Lynn) recunoştea că deşi era o atee convinsă continua să rămână în poziţia de pastor deoarece încerca să-şi respecte jurământul făcut în faţa credincioşilor dar şi pentru că se gândea la implicaţiile financiare.

Dar nu toţi găsesc că ateismul trebuie să însemne în mod automat şi asumarea lui publică. Spre exemplu, Adam slujeşte în cadrul unei denominaţiuni (Biserica lui Hristos) cu orientare conservatoare. După ani de slujire şi-a pierdut încrederea mai întâi în sistemul teologic. El pretinde că după ce a citit o serie de cărţi s-a convins că ateismul are argumente mai bune. Dar în ciuda faptului că în sinea lui este ateu, el continuă să slujească. Cum o poate face? El vede totul ca pe o slujbă (în sensul laic de muncă) iar duminica doar îşi intră în rol – rolul unui credincios care se adresează altora care, la rândul lor, probabil joacă rolul unor evlavioşi ascultători. Deşi Adam mărturiseşte că se simte ipocrit, ceea ce-l ajută să treacă peste asta e este faptul că ipocrizia (cel puţin în sistemul ideologic ateist) nu este un lucru chiar atât de rău.

Detensionarea

Am putea înţelege parţial tensiunile de natură ideologică (sau teologică dacă vreţi) deoarece în sânul creştinismului găsim abordări diferite, uneori contradictorii. Spre exemplu, mulţi dintre convertiţii la ateism mărturisesc că dogma unui foc veşnic i-a determinat să aibă semne de îndoială. Până la urmă întrebarea e cât se poate de justificată: Cum ar putea un Dumnezeu bun să chinuie veşnic nişte fiinţe care au păcătuit în decursul unei vieţi care se limitează la zeci de ani? Trebuie spus totuşi că în ciuda faptului că ateismul rezolvă această problemă ridicată (prin axioma de bază – inexistenţa lui Dumnezeu) soluţii satisfăcătoare din punct de vedere intelectual se regăsesc chiar în sânul creştinismului. Sunt destul de mulţi teologi şi confesiuni chiar, care resping noţiunea unui iad (în sensul de viaţă veşnică în chinuri) fără a nega existenţa lui Dumnezeu!

Edward William Fudge (n. 1944) este un teolog creştin american cunoscut în mod deosebit pentru o lucrare documentată ce provoacă regândirea noţiunii tradiţionale de iad. Dealtfel, The Christian Post chiar l-a desemnat a fi „unul dintre cei mai faimoşi cercetători ai iadului”. Aşadar, în celebra lucrare „The Fire That Consumes” (Foc mistuitor) el face o minuţioasă analiză a doctrinei privitoare la pedeapsa veşnică. Pe lângă o analiză atentă a pasajelor biblice care se presupune că ar susţine învăţătura chinurilor veşnice, Fudge oferă şi informaţii de natură istorică ce ar ajuta la diferenţierea dintre ceea ce este greşit de ceea ce este cu adevărat învăţătură divină. Edward William Fudge este până la urmă doar unul dintre cei care continuă să creadă în Dumnezeu fără a susţine şi existenţa unei vieţi veşnice în chinuri.

 

Pe de altă parte, ţinând cont de dorinţa de a avea răspunsuri intelectuale satisfăcătoare, aceşti slujitori ai bisericii mai aveau alternativa aderării la curentul liberal care are deja o tradiţie în practicarea „teologiei fără Dumnezeu”, o teologie care pleacă până la urmă de la premise raţionalist-naturaliste.

Un studiu [3] realizat în 2010 de filosoful Daniel C. Dennett (un alt ateu militant) şi Linda LaScola, asistent social, cercetător în cadrul departamentului de studii cognitive al Universităţii Tufts din SUA, a avut în atenţie situaţia clericilor care nu cred în Dumnezeu. Conform coordonatorilor programului demersul a fost mult mai dificil decât se aşteptau deoarece a fost destul de greu de definit termenul „necredinţă”. Şi aceasta pentru că unii clerici nu era nici atei, în sensul absolut al cuvântului, dar nici credincioşi în sensul clasic al cuvântului. Dificultatea a fost sporită de faptul că există o mulţime de confesiuni creştine cu orientare liberală care au renunţat la multe din crezurile tradiţionale (considerate în mare parte definitorii pentru credinţă) dar care sunt în continuare considerate parte a creştinismului.

Eşecul creştinismului liberal

Creştinismul liberal sau mai bine spus, teologia liberală este un termen generic pentru a desemna diverse orientări filosofico-teologice din sânul creştinismului. În principiu, creştinismul liberal este raţionalist, fiind rezultatul influenţei gândirii iluministe în sfera teologică. Spre deosebire de creştinismul conservator, teologia liberală nu pretinde a avea o structură dogmatică. La baza demersului liberal se află concepţii naturaliste, Biblia fiind mai degrabă percepută ca un „Cuvânt despre Dumnezeu” decât un „cuvânt al lui Dumnezeu”.

Abordarea liberală se vrea a fi o încercare de salvare a creştinismului de presiunea crescândă a descoperirilor ştiinţifice. Astfel, creştinismul liberal se vrea a fi o modernizarea şi o purificare a vechilor credinţe şi dogme în aşa fel încât acestea să fie relevante şi acceptabile pentru mintea raţională şi sofisticată a omului modern. Pentru mulţi cercetători aceasta este o formă postmodernă de creştinism. Numai că un astfel de demers poate fi asemuit cu o eviscerare a creştinismului.

Gândirea liberală a fost deosebit de influentă în cadru protestantismului istoric (luteranism, calvinism, anglicanism), în catolicism şi aproape fără impact în mediul evanghelic (neo-protestant) şi ortodox.

Dar creştinismul liberal avea să plătească pentru propriile păcate. În SUA, de pildă, bisericile cu orientare liberală au cunoscut un declin substanţial (70%) între 1930 şi 2000. De remarcat că ramurile conservatoare ale aceloraşi denominaţiuni (spre exemplu, luteranii afiliaţi Sinodului de la Missouri) nu au fost atât de afectaţi. Dacă în 1960, membrii principalelor biserici protestante (episcopalieni, presbiterieni, metodişti şi luterani) reprezentau 40% din totalul americanilor protestanţi, astăzi aceştia abia dacă mai reprezintă 12% (adică 17 milioane dintr-un total de 135).
(Charlotte Allen, „Liberal Christianity is paying for its sins”, Los Angeles Times, 9 iulie 2006)

O radiografie a apostaziei

În ciuda faptului că sunt invocate argumente de natură intelectuală, totul pleacă până la urmă de la interpretarea în contextul experienţei personale. Dar experienţa personală nu poate fi un criteriu valid de fundamentare ideologică, pentru că în esenţa ei este limitată. Evenimentele tragice trăite şi resimţite la nivel personal nu pot fi folosite ca argument al inexistenţei lui Dumnezeu deoarece alţi indivizi pot invoca în favoarea existenţei lui Dumnezeu o altă categorie de evenimente percepute ca fiind pozitive, numite din perspectivă personală intervenţii ale lui Dumnezeu. Eşecul în a recunoaşte intervenţia lui Dumnezeu în viaţa personală (sau a lumii) nu poate fi deci un argument în favoarea inexistenţei lui Dumnezeu după cum nici un cititor nu poate nega realitatea crimelor comise la noi în ţară doar în baza faptului că în lumina experienţei personale nu a asistat la niciuna.

Ce atrage atenţia până la urmă nu este decizia de a părăsi credinţa (deoarece unele argumente pot fi aduse şi de o parte şi de alta) ci preocuparea ca decizia lor să devină un subiect public. În ciuda faptului că pretind că nu cred în Dumnezeu, aceşti noi convertiţi la ateism susţin că declararea publică a necredinţei lor este un o datorie morală. Dar o astfel de constrângere este dubioasă de vreme ce noua morală la care aderă ei acum, este golită de imperativul absolut. Aceştia rămân în esenţa lor predicatori, doar că au schimbat îndoiala existenţei lui Dumnezeu pe certitudinea inexistenţei Lui. Dar este surprinzătoare o astfel de încredere de vreme ce singura certitudine a unui agnostic este îndoiala.

Ar merita totuşi să facem o scurtă radiografie a preocupării lor faţă de publicitarea convertirii la ateism. Oamenii sunt fiinţe care încearcă de fiecare dată să se convingă că ceea ce fac are logică, de la lucruri mărunte, până la cele de cea mai mare profunzime, cum ar fi sensul vieţii. Dar uneori lucrurile par a fi cu mult mai complicate şi se ajunge la acea stare de tensiune care apare ori de câte ori o persoană are în acelaşi timp două opinii care nu numai că nu se susţin una pe alta, dar se exclud reciproc. Această stare a fost numită de Leon Festinger (1919-1989) „disonanţă cognitivă”.

Tendinţa firească a omului de a nivela conflictele interioare duce adeseori la automanipulare şi la acceptarea unor opinii mai mult sau mai puţin întemeiate. Motivul principal pentru care aceşti slujitori ai bisericii simt nevoia de o „mărturisire a necredinţei” ar putea avea un rol catartic (de purificare) – o măsură de rezolvare a vechilor tensiuni interioare.

Pe de altă parte, se prea poate ca şi momeala celebrităţii să funcţioneze, deoarece în ciuda faptului că slujeau ca nişte „umili parohi de ţară” acum au ajuns de „renume mondial”. Spre exemplu, pe 26 martie, MacBain a folosit ocazia de a-şi mărturisi necredinţa în cadrul unei conferinţe a ateilor americani. Faptul că a fost aplaudată la scenă deschisă de 1500 de participanţi şi îmbrăţişată de liderii celebri ai ateismului militant face ca evenimentul să aibă o încărcătură emoţională aparte. Urmărind maniera caldă în care a fost primită în rândul „necredincioşilor” în mod indubitabil se ridică întrebarea dacă nu cumva şi acest aspect contează.

„Trăiesc o viaţă dublă. Mă simt destul de bine luni, dar de joi – când duminica se iveşte după colţ, încep durerile de stomac şi de cap, doar gândindu-mă că trebuie să mă ridic şi să spun lucruri în care nu mai cred.” Teresa MacBain, pentru NPR (National Public Radio), 30 aprilie 2012

Şi care este relevanţa?

Urmărind fenomenul, în mod inevitabil se ridică întrebarea privitoare la relevanţa acestor cazuri? Până la urmă, niciunul dintre recentele convertiri la ateism nu sunt ale unor figuri emblematice. Apoi statistic vorbind, numărul acestora, în ciuda vâlvei din presă, rămâne nesemnificativ. Folosind limbajul religios, îmbrăţişarea ateismului nu este altceva decât apostazie, care nu este nicidecum un fenomen nou iar în acelaşi timp, de aşteptat „în vremurile de pe urmă”, dacă ţinem cont de învăţăturile din Noul Testament. Dealtfel, înmulţirea unor astfel de cazuri le-ar face relevante din perspectiva profetică.

Apostazia – un semn al timpului
Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ? Luca 18:8
Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci (Isus Christos) nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă. 2 Tesaloniceni 2:3
În vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă (…) 1 Timotei 4:1

Oricât ar părea de straniu, un astfel de proiect are potenţialul de a fi un beneficiu major pentru biserică. Deoarece Biserica nu are instrumentele prin care să se dispenseze de slujitorii care nu (mai) cred, se prea poate ca în timp, Clergy Project să funcţioneze ca un magnet pentru cei care slujeau la altar dar nu aveau puterea să admită că viaţa lor era o minciună. De altfel, Biserica ar avea mai mult de pierdut prin rămânerea unor astfel de slujitori, deoarece pericolul major nu este cel al necredinţei din exterior ci tocmai cel disimulat şi ascuns din interior, şi anume, acea credinţă formală care pare să devină regula atât pentru clerici cât şi pentru gloata de închinători.
1.  The Richard Dawkins Foundation for Reason and Science – Fundaţia Richard Dawkins pentru Raţiune şi ştiinţă.
2.  Robert F. Worth, „From Bible-Belt Pastor to Atheist Leader”, The New York Times, 2 august 2012
3. Daniel C. Dennett şi Linda LaScola, Preachers who are not Believers, Center for Cognitive Studies, Tufts University, martie 2010

Ce ai mai putea citi:

  • NEO-ATEISMUL Georges Minois, autorul unui volum intitulat "Istoria ateismului", prevedea acum 10 ani că societatea noastră contemporană se va confrunta cu un nou tip de ateism, al cărui pilon de bază […]
  • BISERICA ŞI DARWIN Între 3-7 martie, la Universitatea Gregoriană Pontificală a fost organizată o conferinţă internaţională pentru marcarea a 150 de ani de la publicarea cărţii lui Darwin: Originea Speciilor. […]
  • FUNCTIA RELIGIOASA A CREIERULUI UMAN În zilele noastre, în epoca maximei exersări a raţionalităţii, deşi desconsiderat şi împins în sfera obscurului, sentimentul religios este încă prezent. Ce îi face pe oameni să îşi […]
  • FILTRU WEB Dagii mei,Am un cadou pentru fiecare: un internet mai sigur şi mai curat. Cum se poate asta? Foarte simplu: de sărbători (şi nu doar) vom folosi serviciile excelente ale […]
  • DIALOG CU CEI DE DINCOLO   Gary Galka, inginer american, a intrat în atenţia presei datorită unei invenţii mai puţin obişnuite. Folosindu-şi cunoştinţele din domeniul electronicii, el a construit o serie de […]

Postat în Semnele Timpului
3 comments on “CONVERTIREA LA ATEISM
  1. paurras spune:

    Cititind articolul ma intrebam daca nu cumva si crestinismul are o parte de vina pentru migrarile spre ateism sau agnosticism…

  2. Marius Necula spune:

    Si care ar fi vina?
    Poate te gandesti la formalism, dar asta e o consecinta a apostaziei, si nu caracrerizeaza crestinismul autentic.
    Crestinismul are o parte de vina in dezvoltarea ateismului, dupa cum trupul poate fi invinuit ca este salasul boli…

  3. paurras spune:

    Ma gandeam la doua „pacate”… 1. dogmele cu ale ei pretentii ca il descopera pe Dumnezeu intocmai si exact plus neputinta lor de a raspunde uneori framantarilor interioare ale omului si mai ales ale omului sec. XXI si 2. institutionalizarea crestinismului ceea ce a dus la accentuarea formalismului (ritualuri) pierzandu-si esenta. In ceea ce priveste neoprotestantismul si in particular adventismul, cred ca George R. Knight radiografiaza foarte bine tendinta BAZS de a deveni din ce in ce mai puternic institutionalizata, formala si super ierarhizata. Crestinismul si crestinii blameaza azi pe cei care aleg calea ateismului si agnosticismului, adventismul priveste de cele mai multe ori cu o mila sarcastica pe cei care parasesc biserica si aleg calea necredintei, ateismului dar tocmai pe ei (si pe mine) vreau sa ii provoc sa isi puna urmatoarea intrebare: De ce ar mai ramane cineva in biserica?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Completează cuvântul care lipseşte. Foloseşte diacritice (şţăâî).

Când pisica nu-i acasă şoarecii joacă pe ....