Sunt sigur că această hotărâre te uimeşte, ca să nu spun că-ţi ridică multe semne de întrebare deoarece nu-i prea înţelegi logica. Până la urmă cine mai este canibal astăzi? Ca să înţelegi ce înseamnă această hotărâre hai să o luăm metodic. În esenţă, canibalismul înseamnă acţiunea de consumare a semenilor. O călugăriţă (mă refer la insectă) nu dă dovadă de canibalism dacă mănâncă un greiere ci doar dacă mănâncă o altă călugăriţă.
De obicei, canibalismul uman este asociat cu societăţile rudimentare. Etimologia este chiar o dovadă în acest sens. Termenul s-a născut în limba spaniolă – caníbales erau membrii triburior de „sălbatici” nativi ai Caraibelor (denumire derivată de la tribul Carib sau pronunţat uneori Canib ori Kaling). Columb care credea că a ajuns în Asia considera (în mod eronat) că denumirea ar deriva de la (k)han (conducătorul mongolilor). Pe la începutul secolului al XVI-lea termenul este preluat de linba franceză, de unde l-am împrumutat şi noi. Interesant este că termenul e folosit de Shakespeare ( 1564 – 1616) în forma caliban (în „The Tempest” – Furtuna).
Canibalismul de supravieţuire
În esenţă sunt două forme de canibalism. Prima este cea de supravieţuire, în care cel (mai) puternic în consumă pe cel (mai) slab. Condiţiile de foamete par a fi cadrul de proliferare a acestei forme de canibalism. Acest tip de canibalism este menţionat chiar de Biblie (Levitic 26:29; Deuteronom 28:53-57; Ieremiah 19:9; Plângeri 2:20; 4:10; Ezechiel 5:10) dar de fiecare dată dintr-o poziţie critică.
În strâmtorarea şi necazul în care te va duce vrăjmaşul tău, vei mânca rodul trupului tău, carnea fiilor şi fiicelor tale, pe care ţi-i va da Domnul Dumnezeul tău. Omul cel mai gingaş şi cel mai milos dintre voi se va uita rău la fratele său, la nevasta care se odihneşte pe sânul lui, la copiii pe care i-a cruţat: nu va da niciunuia din ei din carnea copiilor lui cu care se hrăneşte, fiindcă nu-i va mai rămâne nimic în mijlocul strâmtorării şi necazului în care te va aduce vrăjmaşul tău în toate cetăţile tale. Femeia cea mai gingaşă şi cea mai miloasă dintre voi, care, de gingaşă şi miloasă ce era, nu ştia cum să calce mai uşor cu piciorul pe pământ, va privi fără milă pe bărbatul care se odihneşte la sânul ei, pe fiul şi pe fiica ei: nu le va da nimic din pieliţa noului născut, pieliţă ieşită dintre picioarele ei, şi din copiii pe care-i va naşte, căci, ducând lipsă de toate, îi va mânca în ascuns, din pricina strâmtorării şi necazului în care te va aduce vrăjmaşul tău în cetăţile tale.
(Deuteronom 28:53-57)
În ciuda faptului că europenii colonizatori vedeau cu dispreţ practica antropofagă (mâncatul oamenilor) a „sălbaticilor” ironia istoriei va face ca peste ani, chiar şi europenii ajunşi în America să recurgă la practici similare. Spre exemplu, în colonia Jamestown din America între 1609-1610, a fost o foamete atât de mare încât unii indivizi au recurs la canibalism, tocmai pentru a nu muri de inaniţie, după ce epuizaseră, practic, toate celelalte surse de hrana: vitele, pasările, caii ajungând să mănânce până şi şobolani. Ştirile despre aceste grozăvii au au provocat un puternic şoc în Londra. Cazuri de canibalism au fost confirmate şi în perioade recente în condiţii de naufragiu ori derivă.
De departe cel mai cunoscut, este cel al avionului uruguayan prăbușit în Anzi, în ziua de 13 octombrie 1972 (superstiţioşii vor remarca data). Avionul avea la bord componenții unei echipe de rugby și rudele acestora, plecați din Montevideo la Santiago de Chile, pentru un meci amical.
Din cauza norilor denşi, piloții au zburat „orbeşte” și au încercat să traverseze o trecătoare din Anzi bazându-se pe orarul aerian uzual, dar n-au luat în calcul faptul că vânturile puternice frânaseră avionul și se produsese un decalaj între graficul de zbor și distanță parcursă în realitate. Aparatul s-a ciocnit de un perete muntos și, cu aripă dreaptă practic retezată, s-a prăbușit pe panta înzăpezita. Din cei 45 de oameni aflați la bord, 12 au murit în urmă impactului și alți cinci a doua zi dimineață. În a opta zi a mai murit, din cauza rănilor, încă un pasager. Cei 27 de supraviețuitori s-au confruntat cu lipsă hranei și cu frigul pătrunzător, dar și cu durerile cumplite provocate de răni și fracturi. Căutările echipelor de salvare au încetat după opt zile, ajungându-se la concluzia că accidentul nu a lăsat supraviețuitori.
Vestea, pe care sinistrații au aflat-o prin intermediul aparatului radio din cabina pilotului, i-a adus în pragul deznădejdii. Atunci când hrana s-a epuizat, ei au decis să mănânce din trupurile colegilor morți. Cum toți erau romano-catolici, unii au echivalat acest act de canibalism cu ritualul Sfintei Comuniunii. (Ştiu că vi se pare deplasat dar posibil că a fost singurul mecanism prin care inhibiţiile psihologice să fie învinse.) Opt dintre supraviețuitorii inițiali au murit pe 29 octombrie, în urma unei puternice avalanșe și, dându-și seamă că singura șansa de scăpare era să pornească în căutarea de ajutoare, patru dintre cei rămăși au decis să părăsească epava avionului, pornind spre vest. Trei dintre ei au reușit să întâlnească un țăran chilian, care a luat legătura cu autoritățile, iar supraviețuitorii accidentului aviatic, în număr de 16, au putut fi salvați, după mai bine de două luni (72 de zile) de chin.
Dintre supravieţuitori, Roberto Canessa a candidat la preşedinţia Uruguay-ului în 1994, fiind om politic, iar Fernando Parrado a scos în 2006 cartea „Miracol în Anzi”, prima în care au fost publicate mărturii ale celor salvaţi. Povestea fusese deja ecranizată în 1993 („Alive”), rolul lui Parrado fiind interpretat de Ethan Hawke.
Observaţi că acest canibalism de supravieţuire este în sine semnul dar în acelaşi timp soluţia pentru o criză majoră. Uneori criza devine atât de mare încât se ajunge ca fiecare să mănânce şi să muşte pe fiecare. Dar nu s-ar putea şi altfel? Posibil că nu. Sau poate că da.
Canibalismul ritualic
Dar să ne întoarcem în trecut. Istoric vorbind, mai putem identifica o altă formă de canibalism – şi anume cel ritualic. De obicei în astfel de cazuri se consumă în mod simbolic doar o parte din corpul victimei. Se credea că tăria, vitejia (ori alte calităţi) pot fi (cumva) preluate prin acest consum ritualic. Un canibalism ritualic poate fi identificat la unele triburi din Pacific cu ocazia înmormântării – decedatul rămâne ca parte a comunităţii tocmai prin consumul celorlalţi.
Canibalismul organizaţional
La nivelul societăţii umane actuale, antropofagia este întâlnită destul de rar (situaţii extreme sau ca manifestare a unor afecţiuni mentale). Cu toate acestea se păstrează o formă rafinată de canibalism organizaţional. Ca să înţelegeţi, haideţi să vedem organizaţia (de orice natură ar fi ea) ca fiind corespondentul tribului din vechime. În general, în vreme de criză, pentru a asigura supravieţuirea tribului (pardon, organizaţiei, că nu mai suntem „sălbatici”) se preferă consumarea celor mici şi slabi, a celor fără apărare. Astfel, avem asigurarea că pentru viitor supravieţuitorii vor fi dintre cei tari. Alteori, se regăseşte şi acea formă de canibalism ritualic în care vitejii, eroii tribului modern fie sunt consumaţi pentru întărirea celor slabi fie pentru păstrarea figurilor emblematice (oarecum „decedate”) în interiorul organizaţiei.
Spre exemplu, un tânăr ajunge să fie promovat într-o poziţie de responsabilitate nu atât de mult datorită capacităţilor, ci doar pentru că „prin însoţire”, persoana lui a ajuns să fie asociată cu o figură emblematică foarte capabilă şi harismatică. Într-un sens, tânărul aspirant consumă într-un mod ritualic şeful „furându-i”(prin asociere) calităţile.
Cealaltă formă de canibalism ritualic – consumarea decedatului – se întâlneşte în cultura tribal-organizaţională contemporană destul de frecvent. Un proaspăt (lider) decedat este „mâncat” dar în acelaşi timp păstrat într-o formă ritualizată în organizaţie. După ieşirea acestuia de pe scenă (cauzele decesului fiind diverse – bătrâneţe, boală, rănă mortală produsă de vrăşmaşi sau de o fiară, etc) i se dau responsabilităţi simbolice. Spre exemplu, un fost preşedinte este (clar) mâncat de cei din spate, dar păstrat în organizaţie ca figură emblematică pe postul (steril) de „preşedinte de onoare”, spre exemplu.
Oricât de necesar ar fi prezentat (sau perceput) de unii, canibalismul organizaţional rămâne în esenţă o practică tribală. Tu ai altă părere? Şi apoi, sunt situaţii când această practică devine acceptabilă ori necesară?
2 răspunsuri la “M-AM HOTĂRÂT SĂ NU DEVIN CANIBAL”
Asimilarea, digerarea, inlaturarea, acoperirea cu cearsaful tacerii sunt semnalmente ale degradarii umane, ale diabolicului eu al celor care recurg la asemenea acte, fapte, atitudini din dorinta de a supune pe altul, de a se ridica mai presus. (Smerenia si umilinta sunt cuvinte scumpe, cu costuri mari, dar cu rasplata si mai mare.)
Totusi, ma intreb de ce „cel mancat” se lasa mancat? Sunt prea multi lupi? Raspunsul meu este ca exista si alte „paduri” unde „cel mancat” isi poate continua viata. Cu conditia sa merite continuarea si sa se mentina la standard ridicat, ca de nu va fi mancat si in cealalta padure, organizatie.
Canibalismul despre care faci vorbire aici este forma paroxistică a violenţei interumane. O consider manifestare evidentă a răului. Până la acest fenomen limită există faze sau etape mai puţin şocante, dar la fel de nocivă emoţional şi structural-organizaţional. Canibalismul se caracterizează prin muşcătură şi consum, dar pot fi muşcături fără consum. În definitiv ce mai contează ce se întâmplă cu bucăţica detaşată de canini? Poate fi consumată sau abandonată. La ce mai foloseşte celui muşcat? Rămâne rana care poate fi poarta de inseminare a turbării. Şi în cazul muşcării, ca şi în cazul canibalismului, se poate face o teoretizare plină de sensuri. Vezi bancul cu definiţia comitetului asemănat cu un sfat al conducătorilor unui trib canibal, căutând pe cine să mai mănânce. Muşcăturile au şi ele un anumit grad de vinovăţie sau nevinovăţie. Tachinările între prieteni sunt ca o joacă a puilor de leu care se antrenează pentru când vor deveni vânători. Dar când fraţi se muşcă foarte în serios pentru a-şi face loc sau pentru a stabili ierarhia naturală a haitei, păcatul lor ajunge până la cer.
În replică la articolul tău, eu aş scrie unul: „M-am hotărât să nu devin câine rău, sau M-am hotărât să fiu câine credincios”. În ultima variantă se presupune că voi muşca numai lupii răpitori, şi pe aceştia îi voi muşca numai în dorinţa de a le face bine şi a-i determina să se întoarcă la sentimente şi gânduri mai bune. Pe bune, M-am hotărât să fiu câine credincios pe lângă ciobanii de serviciu. Pe bune!