Pe fundalul ultimei campanii prezidențiale din SUA, un subiect recurent a fost cel al globalizării. În unele medii creștine, Donald Trump era portretizat ca fiind curajosul care dejuca planurile globaliștilor. Ba mai mult decât atât, unii lideri creștini asimilau figura lui Trump cu cea a unui salvator, deoarece în concepția lor, globalizarea nu e altceva decât o parte a unui scenariu malefic, iar depărtarea de globalizare era sinonimă cu amânarea desfășurării unor evenimente eschatologice.
Ce este globalizarea?
Ca fapt ironic, nu există o definiție a globalizării universal acceptată și probabil, nici definitivă. Motivul rezidă în faptul că globalizarea include o multitudine de procese complexe, cu o dinamică variabilă, atingând domenii diverse. Ea poate fi un fenomen, o ideologie, o strategie, sau toate la un loc. Încercând a fi sintetici, globalizarea ar fi transformarea lumii într-o unitate.
Deși oamenii de știință plasează originea globalizării în timpurile moderne, trebuie să fim onești în fața istoriei recunoscând că umanitatea a interacționat în decursul veacurilor mai mult sau mai puțin extins. Fie că vorbim de comerț (vezi renumitul Drum al Mătăsii) ori de idealurile de expansiune ale marilor imperii, istoria umanității este în esență o istorie a globalizării. De la vechile invenții (inclusiv banala roată) până la revoluția informației (computere și internet) omul a tot „micșorat” planeta.
Tocmai prin popularea întregii planete, omul a reușit să suprapună în mod implicit noțiunea de globalizare cu cea de umanitate. În esență se pot identifica trei domenii (specific umane și întrețesute), ca parte din procesul globalizării: economia, politica și cultura ce sunt tratate la nivel planetar. Prin intermediul transportului și a mijloacelor de comunicare oamenii au fost cei care au facilitat nu doar fluxul de bunuri ci și pe cel al ideilor – iar ceea ce era specific omului a devenit în timp o caracteristică globală.
Așadar, înainte de a polemiza privitor la globalizare, trebuie să înțelegem că ea este mai întâi de toate umană. Și aidoma omului, globalizarea nu este deloc ceva ce poate fi ilustrat în alb și negru în bine sau rău. Ea aduce binecuvântări dar și blesteme și chiar mai derutant, ceea ce într-un context este o binecuvântare, în alt context se transformă în blestem. Posibilitatea de a produce bunuri de consum oriunde pe planetă face ca prețurile să fie accesibile pentru consumatori, dar în același timp mărește spectrul șomajului tocmai prin externalizarea forței de muncă. Libertatea de mișcare vine la pachet cu pericolul transmiterii bolilor contagioase iar globalizarea informației predispune la dezinformare în masă.
Pentru că realitatea ne obligă să abordăm problemele cu soluții la scară globală asta nu este în sine nimic rău. Spre exemplu, tratatele pentru protejarea mediului au relevanță tocmai dacă sunt aplicate la nivel planetar (cum dealtfel sunt și problemele). Și nu pentru că vorbim de vreo superioritate ideologică sau morală a globalismului ci pentru simplul motiv că la pericole și probleme globale, tribalismul, etnocentrismul și naționalismul nu au nici o șansă în oferirea unor soluții pertinente.
Ordine globală
Globalizarea nu s-a născut ca o ideologie utopică ci ca un răspuns necesar și obligatoriu la problemele ce, fie că ne place sau nu, sunt la scară planetară. Experiența nefastă a Primului Război Mondial și mai ales atrocitățile celui de Al Doilea Război Mondial au atras atenția asupra pericolului unui rău global. Pentru evitarea unor situații similare s-a considerat că răspunsul trebuia să fie pe măsură.
Așa s-a născut Organizația Națiunilor Unite, cea mai importantă organizație internațională din lume. Fondată pe 24 octombrie 1945, după Al Doilea Război Mondial, are astăzi 193 de state membre. Întemeierea ei a constat din semnarea, de către membrii ei fondatori, a Cartei Organizației Națiunilor Unite. Potrivit acestui document, ONU are misiunea de a asigura „pacea mondială”, „respectarea drepturilor omului”, „cooperarea internațională” și „respectarea dreptului internațional”. Nimic demonic.
Și totuși, la începuturile ei, ONU era pentru unii lideri creștini întruchiparea răului, fiind garantul „noii ordini mondiale”. Dar contrar anunțurilor sumbre, ONU în loc de a fi persecutorul și mult temutul inchizitor a devenit chezașul drepturilor și libertăților (inclusiv a celor care erau cei mai vehemenți critici).
Suntem departe de a se fi instaurat o guvernare mondială iar lumea e cu mult mai fragmentată. Este adevărat că în secolul al XX-lea, mulți șefi de stat, în frunte cu Woodrow Wilson și Winston Churchill, au folosit termenul „noua ordine mondială” pentru a se referi la o nouă perioadă a istoriei. Dar globalizarea nu era un scop în sine ci doar un mijloc, un răspuns adecvat la noua realitate. Al Doilea Război Mondial a obligat umanitatea în schimbarea fundamentală de paradigmă: la probleme globale e nevoie de soluții globale. Politicile izolaționiste și naționaliste pur și simplu nu au cum să ofere răspunsul potrivit.
Pe de altă parte, cei care demonizează globalismul să își amintească ororile naționalismului socialist al Germaniei dintre 1933 și 1945. Conceptul „spațiul vital” (Lebensraum) a fost baza geopoliticii germane care a dus la Al Doilea Război Mondial. Globalismul poate fi insidios prin inclusivismul lui dar să nu uităm că semințele conflictului sunt puse la germinat tocmai pe terenul ideologiilor exclusiviste (naționalismul, rasismul, etc).
O critică biblică a globalizării
Chiar dacă ar părea straniu, trebuie să o spunem lămurit, Dumnezeu este un promotor al globalizării:
Când omul a fost creat, a primit porunca de a umple pământul (Geneza 1:28) – influența omului se cerea să fie la scară globală. Doar că ceea ce trebuia să fie o administrare responsabilă, s-a transformat în decursul a câtorva generații într-o „pandemie a răului”: „Dumnezeu S-a uitat spre pământ și iată că pământul era stricat; căci orice făptură își stricase calea pe pământ.” (Geneza 6:12). Și pe cât de globală a fost afectarea răului, pe atât de globală a fost și pedeapsa potopului: „Tot ce răsufla, tot ce avea suflare de duh de viață în nări, tot ce era pe pământul uscat, a murit.” (Geneza 7:22)
Ulterior, istoria Turnului Babel devine o ilustrare a unui globalism întors cu susul în jos. Dumnezeu ceruse omului să „umple pământul” iar omul preferă în schimb să nu se împrăștie „pe toată fața pământului” (vezi Geneza 11:4). Și poate ilustrativ dezbaterii noastre, Dumnezeu reușește să impună idealurile Sale globaliste tocmai prin rupere și fragmentare: „Și Domnul i-a împrăștiat de acolo pe toată fața pământului; așa că au încetat să zidească cetatea. (Geneza 11:8)
Dealtfel, toate pretențiile de universalitate ale imperiilor care aveau să se nască se vor lovi de limitele inerente ale naturii umane. În mod evident imperiile au fost limitate (temporar și geografic), iar presupusul stat global a rămas doar o umbră ce bântuie sufletele anxioșilor distopici.
De remarcat că ultima carte a Scripturii, Apocalipsa, în capitolul 13 prezintă cum falsul profet va propune lumii crearea unei „imagini a fiarei”, adică un sistem politico-religios după modelul vechiului regim teocratic (deci noua ordine nu e deloc nouă). Apoi citind cu atenție, observăm că sperietoarea statului global nu apare în mod evident în profeție. Dimpotrivă, Apocalipsa 17:12 afirmă că cei „zece împărați, care n-au primit încă împărăția, (ci) vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara.”
Mai trebuie să remarcăm faptul că celor credincioși nu li se cere să militeze împotriva sistemului. Dacă e o luptă de dus, este pe tărâmul închinării și nicidecum al ordinii politice (ori a vreunui vaccin sau cip). Misiunea credinciosului nu este de a lupta împotriva ordinii ci tocmai de o susține (Romani 13:1-7), iar dacă ordinea va fi globală nu e decât o oportunitate pentru ca inclusiv vestirea Evangheliei să fie globală: „oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod.” (Apocalipsa 14:6)
Mai merită amintit faptul că începuturile credinței creștine sunt plasate tocmai în contextul unei lumi marcate de valori globaliste. În primul secol al erei noastre, națiunile erau unite sub o singură cârmuire iar Pax Romana oferea cadrul potrivit pentru călătorii sigure. Moștenire a ambițiilor lui Alexandru Macedon, limba greacă se vorbea aproape peste tot, fiind pretutindeni recunoscută ca mijloc de comunicare. Dealtfel, tocmai ca rezultat al elenismului, Vechiul Testament fusese tradus în limba greacă, facilitând transmiterea ideilor și conceptelor bazate pe revelația divină. (Pentru mai multe detalii recitiți cap. 3 „Împlinirea vremii” al cărții Hristos lumina lumii.)
Vă provoc să ieșiți din menghina discursului dualist: globalizarea nu este din start bună sau rea. Ea este mai întâi de toate o stare de fapt pe care trebuie să o recunoaștem. Până la urmă o trăim, gustând câte ceva din bunele și relele ei. Se cere să fim vigilenți și să nu dăm curs ispitei de a alimenta disputele și disensiunile politice cu răstălmăciri manipulatoare. Creștinismul este compatibil atât cu principii capitaliste cât și cu (alte) principii socialiste, poate susține unele valori asociate cu ideologia globalistă, dar în același timp se poate detașa de abuzurile consumerismului materialist. Nu, globalizarea nu este atât de demonică, atâta timp cât Evanghelia va rămâne (cel puțin) la fel de universală!