Georges Minois, autorul unui volum intitulat „Istoria ateismului”, prevedea acum 10 ani că societatea noastră contemporană se va confrunta cu un nou tip de ateism, al cărui pilon de bază ar fi indiferenţa individului faţă de religie. După scenariul istoricului francez, credinţa ar fi fost înghiţită pe tăcute de necredinţă şi am fi avut un ateism care nu-şi pronunţă numele, un ateism care cucereşte fără să vrea, fără să premediteze şi fără să fie măcar conştient de sine însuşi.
Departe de a asista la înmormântarea religiei, adepţii ateismului găsesc că a venit vremea acţiunii. În ultimile 24 de luni au fost publicate aproape un milion de cărţi prin intermediul cărora se susţine cu fervoare ateismul. Dacă am face un top, pe primul loc s-ar situa Himera credinţei în Dumnezeu (The God Delusion, 2006), de Richard Dawkins cu o jumătate de milion de exemplare urmată de Dumnezeu nu e chiar atât de măreţ: cum religia otrăveşte totul (God Is Not Great: How Religion Poisons Everything, 2007) de Christopher Hitchens cu 296.000 de exemplare. Pe locul trei se află Scrisoare către o naţiune creştină (Letter to a Christian Nation, 2006) a lui Sam Harris cu 185.000 de exemplare. În finalul listei avem Ruperea vrăjii: religia ca un fenomen natural (Breaking the Spell: Religion as a Natural Phenomenon), a lui Daniel C. Dennett cu 64.100 de exemplare şi Dumnezeu: ipoteza nedemonstrată – cum ştiinţa arată că nu există Dumnezeu. (God: The Failed Hypothesis: How Science Shows that God Does not Exist, 2007) de Victor J. Stenger cu 60.000 de exemplare.
Efect de bumerangDoar ca urmare a publicării cărţii lui Dawkins, conform Amazon.co.uk, vânzările la cărţile religioase au crescut cu 50% iar vânzările la de Biblii cu 120%.
Diferit de ateismul întrevăzut de George Minois, noua mişcare ateistă îşi pronunţă numele, cucereşte pentru că vrea, lucrează cu premeditare şi dispune de o agendă bine definită. Richard Dawkins, un activ promotor al ateismului, în introducerea la un film documentar afirma: „Credeam că ştiinţa va elimina credinţele religioase, dar m-am înşelat.” Ba mai mult, savantul britanic afirmă că nu doar că nu este învinsă, dar religia, în viziunea acestuia devine din ce în ce mai puternică.
Contrar afirmaţiilor cercetătorului britanic, datele statistice prezintă o cu totul altă imagine. Conform Angus Reid Global Monitor, în statele europene, interesul pentru religie nu este chiar atât de ridicat. În Franţa doar 17% dintre cei chestionaţi s-au arătat preocupaţi de religie, în Marea Britanie 23%, Germania 24%, iar în Spania 31%. Singura excepţie o reprezintă Italia, unde 51% dintre cei chestionaţi s-au arătat interesaţi de religie. Nici în America de Nord lucrurile nu stau altfel. Dacă în 1992 în Canada 61% se declarau interesaţi de religie, numărul a scăzut în 2006 la 39%. În Statele Unite, luând ca reper aceiaşi ani, se poate observa o scădere de la 83% la 63%.
Care să fie deci interesul pentru care religia este descrisă ca fiind mult mai puternică decât este în realitate? Dacă religia ar fi un pericol (conform tezei neoateismului), dar unul mic, atunci cititorul ar avea tendinţa de a-l ignora. Nu e greu de întrevăzut aici politica de manipulare a opiniei publice: doar atunci când lupţi împotriva cuiva mare şi rău ai şanse de a fi sprijinit şi de a deveni erou. Aşadar, prin prezentarea datelor într-o manieră distorsionată, susţinătorii noului ateism pun bazele unei propagande bine organizate care are drept obiectiv pe deoparte susţinerea în mod direct şi activ a ideologiei ateiste, iar pe de altă parte de a lupta pe orice cale împotriva religiei. Spre exemplu, Dawkins îşi exprimă îngrijorarea cu privire la rolul pe care religia îl are în pocesul educaţional, amintind că în Marea Britanie sunt peste 7.000 de şcoli confesionale. Din nou se poate observa maşinăria de propagandă la lucru. Fără a a aduce vre-un argument, educaţia religioasă este etichetată ca fiind periculoasă după care cifrele sunt folosite pentru a induce în mintea cititorului ideea că religia este un mare pericol.
În SUA, Sam Harris, colegul de baricadă a lui Dawkins, se arată extrem de iritat faţă de „proliferarea” fenomenului religios şi de implicaţiile lui în viitorul apropiat. El citează unele sondaje publice din SUA, care indică „îngrijorătorul” fapt că 22% dintre cetăţeni, cred că Isus se va întoarce cu siguranţă în următorii 50 de ani, iar încă 22% cred că ar fi posibil acest lucru. Pentru Haris totalul de 44% devine nu doar îngrijorător ci extrem de supărător, o astfel de viziune apocaliptică fiind egală cu o sinucidere în masă. De aici derivă un simţ al urgenţei ca niciodată. A fi creştin (în viziunea lui Harris) înseamnă a renunţa la viitor iar la nivel global aceasta ar pune în pericol însăşi umanitatea. Ateismul este deci prezentat ca marele izbăvitor, cel care va elimina o dată pentru totdeauna apocalipsa.
Un alt aspect care atrage atenţia este „cucernicia” (pentru al cita pe Dawkins care se autodefineşte „un cucernic necredincios”), devotamentul şi atitudinea militantă de care dau dovadă exponenţii neo-ateismului şi nu atât de mult noutatea ori puterea demonstaţiilor. Ba mai mult, un acut „sentiment mesianic” se poate întrevedea în dreptul acestori predicatori ai noului ateism: percepţia de a fi cei care spun adevărul şi au datoria de a elibera individul. Un fel de nouă evanghelie…
Ce demonstreză ştiinţa?
Agenda de propagandă a noului ateism are două puncte ideologice cheie:
-
Ştiinţa infirmă existenţa lui Dumnezeu, şi aici se exprimă categoric dezacordul între ştiinţă şi religie fiind puternic criticată poziţia unor cercetători care au acceptat atât religia cât şi ştiinţa.
-
Concepţiile religioase sunt nu doar iraţionale şi retrograde ci nocive („virusul credinţei”).
Dawkins susţinea că „aproape sigur Dumnezeu nu există”. El afirma că probabilitatea ca El să existe este atât de mică încât statistic nu poate fi luată în calcul. Dar de unde a ajuns el la o astfel de concluzie? Conform biologului britanic, dacă Dumnezeu ar exista atunci cu siguranţă ar trebui să fie extrem de complex, dar cu cât ceva este mai complex cu atât acel ceva are şanse mici de a fi. Toate sunt logice, dar sunt în opoziţie cu propriul său sistem de gândire, deoarece după pricipiile expuse de savant probabilitatea ca viaţa să existe (care este extrem de complexă dealtfel!) e destul de redusă, cu toate acestea ea este. Sau preluând o afirmaţie a sa, probabilitatea ca el să existe, deasemeni e destul de mică (luând în calcul numărul practic infinit de combinaţii pe care genele le pot face) dar cu toate acestea, el, şi fiecare dintre noi suntem o realitate. Şi atunci? Să admitem că probabilitatea ca Dumnezeu să existe e redusă, dar seria mar
e de improbabilităţi care sunt certitudini în Universul pe care îl cunoaştem noi, face ca şi probabilitatea ca Dumnezeu să existe să fie mai mare decât am presupune.
e de improbabilităţi care sunt certitudini în Universul pe care îl cunoaştem noi, face ca şi probabilitatea ca Dumnezeu să existe să fie mai mare decât am presupune.
Dr. Dennis Scania, de la Universitatea Cambridge:Dacă ai schimba un pic legile naturii, dacă ai schimba constantele ei – cum ar fi încărcarea electonilor – atunci modul în care întregul univers s-ar dezvolta ar fi schimbat, este lesne de înţeles că viaţa inteligentă nu ar fi fost capabilă să se dezvolte.Dr. David D. Deutsch, Institutul de Matematică, Universitatea Oxford:Dacă am modifica una din aceste constante doar cu câteva procente, nu ar mai fi elemente mai grele decât heliul. Nu ar fi carbon, deci nu ar mai fi viaţă. Defapt nu am mai avea chimie. Nu am mai avea complexitate.
O altă găselniţă cu impact mediatic a fost expresia: „ştiinţa demonstrează că Dumnezeu nu există”. Nimic ştiinţific dealtfel aici. În realitate, cercetările ar dezvălui doar indicii către o inteligenţă supremă. În numărul din august 1997 a revistei „Science” într-un articol intitulat „Science and God: A Warming Trend?” se scria: „Faptul că Universul are multe caracteristici care să susţină viaţa organică – cum ar fi toate constantele fizice care se manifestă în chiar existenţa planetelor şi a stelelor cu viaţă lungă – a condus pe unii oameni de ştiinţă să speculeze că o anume influenţă divină trebuie să fie prezentă.” Ştiinţa demonstreză doar că la orice nivel de existenţă ne-am raporta există o complexitate uluitoare dar a spune deci că ştiinţa demonstrează că Dumnezeu nu există e mai degrabă o expresie de propagandă, cu scopul manipulării maselor decât expunerea unor rezultate clare ca urmare a unor recente investigaţii ştiinţifice.
Religiofobie
Oricât de imparţiali ar pretinde că sunt activiştii neo-ateişti fără un prea mare efort putem observa o fobie faţă de religie, „demonizând” orice maifestare în acest sens. Hitchens răspunde în cartea sa la o întrebare pusă cândva de un jurnalist: Cum v-aţi simţi dacă într-o noapte v-aţi înâlni într-un oraş străin cu un cetăţean care mărturiseşte că se întoarce de la o întâlnire de rugăciune? Raspunsul lui Hitchens este elocvent: M-aş simţi ameninţat1.
E uşor de observat atitudinea intransigentă a neo-ateismului faţă de religie, unii etichetând-o pe drept un alt fel de fundamentalism, un ateism radical. Atitudinea neîngăduitoare a lui Dawkins faţă de religie este ilustrativă în acest sens. Într-un episod din seria de documentare TV „Rădăcina tuturor relelor?” (The Root of All Evil?) Dawkins se grăbeşte să închidă radioul care difuza un program religios. Gestul lui este ilustrativ pentru atitudinea generală: se grăbeşte să dea răspunsuri la întrebările pe care nu vrea să le asculte şi critică răspunsurile pe care nu are răbdarea să le înţeleagă. Aceasta nu este o excepţie ci mai degrabă atitudinea care pare să caracterizeze noua orientare. Mulţi dintre adepţii noului curent ateist sunt tot atât de „fanatici” precum fundamentaliştii pe care îi acuză. Aceasta este dealtfel una dintre cele mai mari critici aduse militanţilor noului ateism.
Viziunea simplistă ba chiar reducţionistă prin care religia este făcută responsabilă de toate rele din lume demonstrază încă o dată caracterul lipsit de imaparţialitate (ştiinţifică) de care dau dovadă promotorii noului curent ateist. Aceşti autori reduc toate problemele omenirii şi le percep doar prin prisma religiei fără a ţine seama de factorii multipli care depind unii de alţii precum cei politici, economici, istorici ori etnici. A pune pe seama religiei toate relele omenirii nu este doar un neadevăr ci dovada clară a unei agende predefinite în care ideologia ateistă trebuie să fie promovată pe orice cale. Este adevărat că religia are faţa ei întunecată, dar a a limita religia doar la aspectele patologice (extremismul religios) este o gravă lipsă în demersul cercetării. Pe de altă parte, a încerca să uiţi că unii dintre cei mai mari dictatori au fost atei (Hitler, Stalin, Mao Ţedong sau Pol Pot) spune încă ceva cu privire la aspectul propagandistic al noilor publicaţii.
Cu siguranţă că se poate demonstra că religia e sursa multor rele dar afirma că e rădăcina tuturor relelor este nu doar neadevărat dar se dezvăluie încă o dată caracterul propagandistic al noului ateism. Faptul că uneori religia a fost deturnată sau a fost folosită într-o manieră neevlavioasă nu trebuie să ne determine să renunţăm la ea. E ca atunci când ai arunca la gunoi toată valoarea cercetării ştiinţifice doar pentru că unele rezultate ale ei au produs dezastre (bomba atomică, spre exemplu).
Toată bravada de care dau dovadă promotorii ateismului seamănă cu ceea ce Hitler afirma atunci când a început programul său de „eliberare de sub tirania religiei”: „Cele zece porunci şi-au pierdut valoarea, conştiinţa este o invenţie evreiască. Eu voi elibera poporul de tortura umilitoare a conştiinţei. În locul unui răscumpărător care suferă în locul nostru, proclamăm doctrina unui nou conducător care în numele tuturor gândeşte şi lucrează, eliberând pe credincioşi de greutatea conştiinţei.”2 Ce a urmat ştim cu toţii. Eliberarea de sub robia religiei duce în final la tirania relativismului în care nu mai putem găsi nici nici o limită.
„Istoria ne învaţă că naţiunile când au pierdut odată credinţa, au pierdut acest frâu puternic pe care-l constituie morala religioasă şi au mers cu paşi repezi spre moarte. Trebuie să înţeleagă şi agnosticul că instinctul religios a fost dat omului pentru a-l proteja împotriva forţelor de distrugere, pe care nu le găsim la animale.” André Blondel, 1863 – 1938, fizician şi inginer francez
Dilema cunoaşterii
Religia bazată pe credinţă nu este decât „cimitirul raţiunii”, afirma Sam Harris la o conferinţă a Alianţei Ateiste, ţinută în 28 septembrie 2007 la Washington, lăsând să se înţeleagă deplina lui încredere în metoda ştiinţifică de aflare a adevărului. Din punct de vedere filosofic adepţii noului ateism pot fi catalogaţi drept raţionalişti, dar a reduce cunoşterea doar la aspectul metodei ştiinţifice e o formă de reducţionism epistemologic. Până la urmă nimeni nu ne poate garanta că ştiinţa de la nivelul actual dă răspunsurile corecte la întrebările fundamentale. Şi până la urmă, întrebarea capitală este dacă ştiinţa este singura care are dreptul să pună întrebări şi unica ce are şi autoritatea să răspundă. Aici e necesar ne amintim că evoluţionismul este încorsetat într-un fundamentalism materialist neştiinţific. Chiar fizica (cuantică) ne obligă să ne revizuim părerea cu privire la existenţă. La baz
a ei nu se află materia, ci energia organizată conform unor legităţi, realitate care deschide calea unei meta-fizici care deşi nu poate fi cercetată după metodele ştiinţifice clasice, nu poate şi nici nu trebuie să fie ignorată.
a ei nu se află materia, ci energia organizată conform unor legităţi, realitate care deschide calea unei meta-fizici care deşi nu poate fi cercetată după metodele ştiinţifice clasice, nu poate şi nici nu trebuie să fie ignorată.
Ateismul se limitează să reducă lumea religioasă la aspectul ei uman şi lumesc care este în sine scindat şi contradictoriu. La acest nivel, criticile aduse religiei sunt îndreptăţite, dar nimeni nu poate demonstra că religia este, aşa cum se exprima Feuerbach, o prelungire a conştiinţei de sine, şi deci o simplă experienţă subiectivă. Ateismul impune o viziune idealizată a omului, independent de religie şi autonom moral, cu o fire bună (à la J. J Rousseau) dar cu o societate (religioasă) care îl strică. Religia a fost numită adesea o cârjă, şi oarecum pe drept cuvânt, având în vedere starea fiinţei umane. Până la urmă va trebui să răspundem nu dacă religia este o cârjă ci dacă natura umană este infirmă ori nu. Parafrazând celebra afirmaţie a lui Pascal aş putea spune că religia are şi ea raţionamentele ei pe care raţiunea nu le poate înţelege. Să lăsăm deci religia la simplul ei sublim!
Despre Dumnezeu nu ştim nimic. Dar această neştiinţă este o neştiinţă despre Dumnezeu. În această calitate ea este începutul cunoaşterii noastre despre El. Începutul nu sfîrşitul.Franz Rosenzweig
1Christopher Hitchens, God Is Not Great, cap. II, pag. 18
2Hermann Rauschning, The Voice of Destruction, pag. 223