PEDEAPSA CAPITALA – DILEME MORALE

(Alte articole similare pot fi găsite în noua revistă „Frontiere”. Mai multe detalii în viitorul apropiat.)

În 2004, Todd Willingham a fost executat de autorităţile din Texas, prin injecţie letală, după ce a fost condamnat pentru ca şi-a ucis cele trei fete. De curând, cazul a fost supus atenţiei publice în urma unei anchete realizate de The New Yorker[1]. Conform publicaţiei citate, aici am avea de a face cu o eroare judiciară, Todd Willingham fiind executat pe nedrept.

Pe 23 decembrie, 1991, casa din Corsicana, Texas în care se afla Todd Willingham împreună cu cele trei fete (Amber Louise – 2 ani şi gemenele Karmon Diane şi Kameron Marie – 1 an) a fost cuprinsă de flăcări. În incendiu au murit cei trei copii minori. Conform probelor folosite, Willingham este acuzat de incendierea voită a casei şi de uciderea fetiţelor. Cazul este şi mai dramatic, deoarece acuzatul Todd Willingham, susţinându-şi nevinovăţia refuză să pledeze vinovat, ceea ce ar fi însemnat doar întemniţare pe viaţă şi nicidecum condamnarea la moarte.

Cu puţin timp înainte de a i se adminstra injecţia letală, lui Willingham i s-a îngăduit să spună ultimele cuvinte: “Singura afirmaţie pe care o fac, este că sunt un om nevinovat, acuzat de o crimă pe care nu am comis-o. Am fost persecutat timp de 12 ani pentru ceva ce nu am făcut. Din ţărâna lui Dumnezeu am venit, şi în ţărână mă voi întoarce, aşa că Pământul va deveni tronul meu.”

Willingham a fost acuzat de incendierea voită a reşedinţei ceea ce a dus la uciderea celor trei fetiţe. Numai că un recent raport, realizat de Comisia de Cercetări Legale – Texas sub conducerea lui Craig Beyler[2] – afirmă că „teoria incendierii voite nu poate fi susţinută”.

După cum este uşor de bănuit, autorităţile nu se vor pronunţa niciodată clar în dreptul unor astfel de cazuri deoarece s-ar recunoaşte în mod indirect eroarea judiciară. Conform informaţiilor oferite de Death Penalty Information Center[3], în SUA, începând din 1973, 135 de persoane condamnate la moarte au fost achitate în cele din urmă datorită dovezilor care demonstrau nevinovăţia lor. Dar câte alte persoane care nu au putut să-şi dovedească inocenţa nu vor fi fost condamnate? Cazul Todd Willingham a redeschis discuţia privitoare la oportunitatea aplicării pedepsei capitale.

Argumente pro şi contra

Sondajele realizate în Statele Unite indică faptul că majoritatea americanilor sunt în favoarea pedepsei cu moartea (conform unor anchete recente, circa 65% dintre americani susţin pedeapsa capitală). Cum se face ca americanii sunt mult mai dispuşi să execute un criminal decât europenii, de exemplu? Putem găsi nişte criterii clare în privinţa situaţiei şi modului în care să fie aplicată pedeapsa capitală? În cazul unui referendum cu privire la introducerea sau eliminarea pedepsei capitale care ar trebui să fie poziţia creştinului?

Din punct de vederea istoric, pedeapsa cu moartea a fost întâlnită în toate culturile. La origine, motivul aplicării ei nu era cel al preîntâmpinării unui alt rău produs de criminal ci a fost un instrument de „oficializare” a dorinţei de răzbunare. Dar mai putem accepta practici tribale în secolul XXI? În contextul unei societăţi moderne bazate pe valorile morale ale altruismului şi respectului faţă de viaţă (cel puţin din perspectivă secular-umanistă) mai poate fi luată în discuţie pedeapsa capitală ca o soluţie în eliminarea criminalilor? Pe de altă parte, cât de morală este pedeapsa cu moartea, chiar şi în cazul unui vinovat? Poate fi numită pedeapsa cu moartea o soluţie acceptabilă din punct de vedere religios? În situaţia în care orice religie recunoaşte sacralitatea vieţii, un criminal (care a curmat la rându-i alte vieţi) mai poate invoca dreptul la viaţă? Până la urmă în ce situaţii ar fi moral să se ia viaţa unui om, fie el şi cel mai atroce criminal?

Situaţia este extrem de complexă, deoarece problematica pedepsei capitale nu poate fi analizată doar din perspectivă teoretică deoarece, dincolo de controversele ideologice, practica aceasta are implicaţii sociale directe şi imediate. Spre exemplu, poate că cel mai puternic argument este cel al situaţiilor excepţionale (război, revolte sociale), atunci când ordinea socială a scăpat de sub control, pedepsele aspre (printre care şi pedeapsa capitală) având menirea de a restabili ordinea.

De asemeni, cei care susţin menţinerea pedepsei capitale în cadrul unei societăţi afirmă că pedeapsa are un efect inhibator (precum amenzile pentru şoferii vitezomani), preîntâmpinând comiterea infracţiunilor. Numai că rezultatele diverselor studii făcute în acest sens sunt contradictorii şi neconvingătoare. Poate părea surprinzător, dar statisticile brute, neprelucrate, indică faptul că rata crimelor în statele care nu aplică pedeapsa cu moartea a rămas constant mai scăzută decât în statele care aplică pedeapsa capitală. Spre exemplu, în SUA, 15 state şi Districtul Columbia au abolit pedeapsa cu moartea, iar opt state care încă au pedeapsa capitala în Codul Penal nu au mai recurs la o execuţie în mai bine de zece ani. În schimb, un alt exemplu este Japonia unde se păstrează pedeapsa capitală din raţiuni psihologice. Japonezii consideră că omenilor buni li se întâmplă lucruri bune iar celor răi, lucruri rele. Anularea pedepsei capitale ar crea confuzie, deoarece nu mai pot vedea ce rău li s-ar mai putea întâmpla unor criminali devreme ce ar fi anulată pedeapsa capitală. Din acest motiv, 81% dintre japonezi sunt de acord cu un astfel de procedeu.

Există voci care susţin că pedeapsa capitală ar trebui folosită doar în cazul recidiviştilor – dar şi aici argumentele privitoare la o judecată incorectă pot fi folosite. Cine garantează că actuala acuzare sau cele anterioare au fost administrate corespunzător şi nu s-au comis erori şi astfel să se ajungă a declara recidivist cineva care nu este? Pe de altă parte, cât de moral este ca autorităţile să lase „posibilitatea” de a recidiva? Prin lipsa de implicare nu ar fi şi statul oarecum responsabil în mod implicit pentru celelalte victime?

Un puternic argument adus în favoarea abolirii pedepsei cu moartea este faptul că tocmai prin faptul că se menţine „în legalitate” acest fapt deschide poarta multor abuzuri. Nu este un secret că pedeapsa cu moartea este aplicată cu precădere în ţările sărace şi în dictaturi. Cu toate că oficial se consideră că e folosită ca un mijloc de descurajare a infracţionalităţii, în realitate, pedeapsa cu moartea este un instrument de opresiune politică.

Ghilotina (cuvânt preluat din franceză, guillotine) este un mecanism prevăzut cu un satâr masiv, mobil, de formă trapezoidală, acţionat de forţa gravitaţională care alunecă ghidat, construit în scopul decapitării rapide a condamnatului la moarte. Totul a pornit de la ideea lui Joseph Ignace Guillotin, (1738 – 1814), membru activ al Revoluţiei Franceze şi deputat în Adunarea Naţională. Fiind medic şi mânat de sentimente de milă, Guillotin considera că noul dispozitiv ar fi mult mai potrivit pentru o execuţie mult mai umană, deoarece asigura o moarte rapidă evitându-se ratările inevitabile ale călăilor. Cu toate că intenţiile care au dus la inventrarea dispozitivului au fost cât se poate de nobile, ghilotina a rămas în memoria colectivă un simbol al atrocit
ăţii, însuşi Guillotin fiind marcat negativ de faptul că noua invenţie avea să-i poarte numele.

Meciul argumentelor continuă, luând în atenţie chiar şi aspectele financiare: de ce societatea să plătească pentru întemniţarea pe viaţă a infractorilor când e mult mai „ieftin” ca cel vinovat să fie executat? Numai că susţinătorii suspendării pedepsei capitale atrag atenţia asupra unui fapt de necontestat: nu e chiar atât de ieftin să duci pe cineva la moarte. Este drept că execuţia în sine nu este chiar atât de scumpă dar nu trebuie să uităm de toate cheltuielile anexe. Asta pentru că în cazul unei condamnări la moarte procesul este mult mai lung şi mult mai costisitor, ceea ce face ca trimiterea cuiva la moarte să nu fie chiar atât de „ieftină”. Ambele poziţii recurg la o anume logică dar fără a surprinde şi un aspect esenţial: cât de moral este un astfel de raţionament? Valoarea vieţii unei fiinţe umane (fie ea şi a unui criminal) poate fi evaluată în bani?

Se poate observa că argumente pot fi aduse atât pentru cât şi contra. Atât susţinătorii pedepsei capitale cât şi aboliţioniştii pot să argumenteze poziţiile lor. Numai că la o singură întrebare nu se poate răspunde: cât de moral este să iei viaţa cuiva (fie acesta şi un criminal)?

Execuţia prin electrocutare a fost folosită prima dată în 1890 de SUA şi apoi sporadic în alte câteva state. Condamnatul era aşezat într-un scaun, electrocutarea propriuzisă fiind realizată prin intermediul electrozilor fixaţi de corp. Iniţial se trimite un şoc electric care aduce victima în stare de inconştienţă, urmat de un al doilea care afectează activitatea organelor vitale. Moartea survine în cele mai multe cazuri în urma suprastimulării cardiace. Din raţiuni umane, metoda a fost înlocuită treptat de „injecţia letală”.

Pedeapsa capitală din perspectiva biblică

Gânditorul existenţialist Albert Camus, considera că pedeapsa capitală ar putea fi justificată doar în cadrul acelei societăţi care acceptă în mod deplin şi comun credinţa religioasă că verdictul final al vieţii unei persoane nu este dat în lumea aceasta. Asta pentru că – în viziunea lui Camus – a condamna o fiinţă umană la moarte implică asumarea unei responsabilităţi divine; individul este privat de ceva ce nu i se poate returna în cazul unei eventuale greşeli: viaţa. Pe de altă parte, un astfel de verdict ar putea fi răsturnat de singurul judecător perfect – Dumnezeu.

De remarcat faptul că în contextul biblic pedeapsa capitală era aplicată pentru diverse păcate şi abateri, cum dealtfel practica se poate regăsi şi la alte popoare antice. Să nu uităm, totuşi că standardele de conduită biblică sunt încadrate într-un anume cadru istoric şi cultural: este adevărat că unele practici contemporane sunt doar ajustate sau cel mult „umanizate” limitările fiind datorate nu concepţiei divine ci cadrului cultural. Spre exemplu, nici în Vechiul Testament dar nici în Noul Testament nu găsim pasaje care să incrimineze deţinerea de sclavi sau care să militeze pentru abolirea sclaviei. Şi motivul este unul foarte simplu: religia biblică nu are ca scop principal reaşezarea ordinii sociale ci reformarea vieţii individuale. Pe de altă parte, este recunoscută influenţa creştinismului asupra societăţii care a făcut ca multe din practicile specifice unei societăţi primitive (care pot fi regăsite chiar şi în contextul iudaic antic) au fost abandonate. Putem spune că societatea umană a crescut şi s-a maturizat tocmai sub influenţa directă a religiei, fără ca religia în sine să fie ruptă de realităţile istorice şi culturale imediate.

Conform Bibliei, pedeapsa cu moartea era cerută în următoarele cazuri: blasfemie (Levitic 24:16), instigare la apostazie (Deuteronom 12:6), falsa pretenţie de a fi profet (Deuteronom 13:5), lucrul în Sabat (Exod 31:15), vrăjitorie (Exod 22: 18, Levitic 20:27), blestemul părinţilor (Levitic 20:9), crimă (Exod 21:12), răpire (Exod 21:16), violenţă (Exod 22:19), adulter (Levitic 20:10-12), homosexualitate (Levitic 20:13), prostituţie, viol, sex premarital şi zoofilie (Deuteronom 22:4, 20 şi Levitic 20:15).

Dar ceea ce atrage atenţia este maniera în care este impusă pentru prima dată pedeapsa capitală în contextul istoriei biblice: protejarea unui criminal. Conform relatării din Scriptură (cartea Genezei, capitolul 4), Cain, primul criminal din istoria omenirii, vinovat de gravul fraticid nu este condamnat la moarte de Dumnezeu – Creatorul vieţii ci doar la izolare (Geneza 4:12). Dar poate ceea ce este şi mai uimitor este că în vederea stopării unui val continuu de violenţe şi pentru ruperea lanţului vicios al răzbunării, Dumnezeu protejează un criminal de eventualii răzbunători tocmai cu ameninţarea pedepsei capitale: Domnul i-a zis: „Nicidecum; ci dacă va omorî cineva pe Cain, Cain să fie răzbunat de şapte ori.” Şi Domnul a hotărât un semn pentru Cain, ca oricine îl va găsi să nu-l omoare. (Geneza 4:15)

Tot din această perspectivă a preîntâmpinării răzbunării exagerate trebuie văzută şi legea talionului, care nu impunea decât norma dreptăţii: „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Asta pentru că e o tendinţă inumană de exagerare în privinţa răzbunării. Cel de al doilea criminal (în contextul istoriei biblice), Lameh, intră în acestă categorie: „Am omorât un om pentru rana mea şi un tânăr pentru vânătăile mele. (Genesa 4:23) Din acest motiv, oricât de crudă ar putea părea pentru simţul sensibil al omului de azi, legea talionului (care până la urmă se regăseşte şi în alte culturi), era instrumentul prin care răzbunarea era ţinută sub controlul unei puteri care aplica dreptatea. Pedepsirea vinovatului trecea astfel în responsabilitate autorităţilor legale şi nicidecum a indivizilor[4]. Din acest motiv, singurul care putea cere luarea unei vieţi era însăşi Creatorul – dătătorul vieţii şi gardianul moral societăţii. Ba mai mult, Sfântul Apostol Pavel[5] recunoaşte că autoritatea seculară are învestirea divină în vederea păstrării ordinii sociale, biserica şi statul având până la urmă instrumente diferite în vederea susţinerii şi promovării binelui social.

„Mai bine să greşeşti achitând 1.000 de persoane vinovate, decât să duci un singur nevinovat la moarte” Moise Maimonide (1135-1204), renumit gânditor evreu.

NOTE:

1. Grann David, „Trial by Fire: Did Texas execute an innocent man?”, The New Yorker, 7 septembrie 2009

2. Craig L. Beyler, „Analysis of the Fire Investigation Methods and Procedures Used in the Criminal Arson Cases Against Ernest Ray Willis and Cameron Todd Willingham”, 17 august 2009 publicat la http://www.docstoc.com/docs/document-preview.aspx?doc_id=10401390.

3. http://deathpenaltyinfo.org

4. Preaiubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri; ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu; căci este scris: „Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti”, zice Domnul. (Romani 12:19)

5. El (reprezentantul stăpânirii, n. red.) este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujb
a lui Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău. (Romani 13:4) Luther, asumându-şi învăţătura paulină, vedea călăul a fi slujitorul lui Dumnezeu în vederea aducerii dreptăţii în această lume.