RECUNOŞTINŢA MĂGARULUI

Recunoştinţa măgarului

de VASILE MILITARU

Un măgăruş, odată,
Având abia un an
Şi care rămăsese, de mama şi de tată,
Orfan, –
Nemaiavând nici o hrană,
Nici pic de adăpost
Şi numai din pomană
Trăind, mai mult în post, –
S’a’mbolnăvit, sărmanul, umblând prin vânt şi ploae
Şi s’a lăsat să moară
În drumul către moară
Pe-un maldăr de gunoae.

Trecând însă pe-acolo un cal, cu-argint pe frâu, –
Ce se plimba, ca omul satul şi fără păs,
Şi avea livezi întinse, hambare mari cu grâu,
Căpiţe de otavă, trifoae şi ovăs, –
Îl prinse-atâta milă de bietul băetan
Sărac, uitat de lume, bolnav, ba şi orfan,
Că l’a luat îndată de pe gunoi pe sus
Şi drept la el acasă milosul cal l’a dus.

Aci, dormind pe moale şi cu’ngrijire bună,
S’a’nzdrăvenit măgarul, în mai puţin de-o lună
Şi, ca să nu’nşir vorbe prea multe şi deşarte, –
Voi spune că măgarul fu dat să’nveţe carte.

La şcoală, măgăruşul nu mai avea pereche,
De multă’nvaţătură ce tot băga’n ureche;
Ba chiar dormind cu cartea mereu sub căpătâi, –
În fiecare clasă fu premiat întâi!
Şi nu mai putea’n sine prea milostivul cal
Când fiecare dascăl îi tot spunea: „Halal!”
„Mai rar elev să aibă la carte-atâta har.”
„Mai rar
„Aşa măgar!”
Şi… s-a făcut măgarul un mare cărturar!

Dar calul cu atâta nu-i mulţumit în sine
Şi, ca să-l fericească, îi face şi mai mult bine:
Îi caută, cu zestre, de mare neam soţie,
Porneşte nuntă’n lege, cu-o’ntreagă herghelie
Şi, -dar fără pereche, – îi dă a lui moşie!

E fericit măgarul cum nici nu se mai poate,
Când viaţa lui e plină în totul cu de toate.
Mergându-i numai bine, având în toate spor,
Cu tot mai multă vază în ochii tuturor,
Mi-s’a trezit măgarul că-i mare dregător.

Şi, -cum poporul zice ca e sub cer o scară,
Pe care unii sue, iar alţii coboară, –
În timp ce Dregătorul e tot mai cu noroc,
Spre calul plin de milă se napusteşte-un foc;
Îi arde tot avutul, cu cel din urmă-arac,
Şi bietul cal rămâne ca nimeni de sărac.

Pe-aci, pe-aci, sărmanul să moară, de durere,
Dar i-a venit îndată o mare mângâere:
Măgarul n’o să-l lase pe drum în vânt şi ploae,
Cum el a fost odată, pe-un maldăr de gunoae.

„Ce bine-mi pare, Doamne, căci am putut prin tine,
Să fac şi eu pe lume măgarului un bine.
Mă duc acum la dânsul. La cine m’aşi mai duce,
Pân’oi avea la creştet şi eu o sfântă cruce?�
La el găsi-voi odihnă, otavă prin poene
Şi mângâeri, să-mi svânte o lacrimă prin gene.”

Aşa gândea sărmanul de cal, mergând pe drum,
Văzând în faţă-i totul ca’nvăluit în fum,
Dar când bătu la poarta ce-avea să-i fie scut, –
Măgarul, fără suflet, nici nu l’a cunoscut!

Un an întreg, pe urmă, zăcu în vânt şi ploae,
Sărmanul cal, pe-aceleaşi mormane de gunoae,
Pe-cari odinioară,
Găsise măgăruşul bolnav, trăgând să moară.

Şi’ntr’un amurg de toamnă frumoasă şi târzie,
Când bietul cal intrase aproape în agonie, –
Trecu pe-acolo, mândru, măgaru’cel bogat,
Care’ngână un cântec domol, tărăgănat.
Dar când văzu de-aproape, pe calul muribund,
Cu răsuflarea stinsă, cu ochii duşi afund, –
Măgarul zise’n sine:
„Tot moare până mâine, să-i fac şi eu un bine,
Să nu se chinuiască prea mult aci’n poteci.”

Şi-i dete una’n frunte, de-l adormi pe veci.

MORALA:

Aşa fac şi-unii oameni: luaţi de prin bordee
Si’nveştmântaţi în aur, prin sfântul milei har, –
Ei nu’nţeleg pe lume, recunoştinţa ce e,
Cum n’a’nţeles aceasta nici secul de măgar!