În vederea întâlnirii din 3-4 noiembrie 2011 a G20 care a avut loc în Franţa, oficialii Vaticanului au dezbătut cum să aducă o contribuţie la discutarea reformei monetare internaţionale. Dealtfel, Biserica Catolică nu era singura entitate religioasă care emitea opinii privitoare la criza economică ce dădea semne că se va accentua în 2012.
Pe 24 octombrie 2011, Consiliului Pontifical pentru Justiţie şi Pace a dat publicităţii o notă intitulată „Spre o reformă a sistemelor internaţionale financiare şi monetare în contextul unei autorităţi publice globale”1. Această autoritate globală „trebuie să îşi vadă propria putere de a conduce şi a decide – şi de a impune penalităţi în baza legii – ca pe o formă de slujire a diferitelor state membre, ca o cale de asigurare că deţin pieţe eficiente”. Documentul amintit susţine o etică a fraternităţii şi a solidarităţii, şi o subordonare a economiei şi finanţelor în fața politicii, care este văzută ca responsabilă pentru înfăptuirea binele comun. În acest sens, se propunea înfiinţarea unei „bănci centrale mondiale” care să regleze fluxul schimburilor monetare, precum şi taxarea tranzacţiilor financiare pentru ajutorarea economiilor ţărilor sărace.
Documentul a devenit rapid ţinta atacurilor, criticilor şi speculaţiilor în presă, nemulţumirile fiind manifestate chiar în sânul Curiei Romane.2 În ciuda controverselor privind autoritatea lui, s-a stabilit în cele din urmă că membrii comisiei care au redactat nota au lucrat cu Secretariatul de Stat al Vaticanului care chiar l-a „ajustat” înainte de publicare fiind deci un punct de vedere oficial.
Şi alţii
În ianuarie 2012, în calitate de episcop al Romei, papa Benedict al XVI-lea a avut întâlnirea tradiţională de început de an cu primarul Romei și alți liderii politici locali din zona metropolitană Roma şi regiunea Lazio. În cadrul întrevederii, papa a luat din nou în discuţie subiectul crizei economice. Suveranul pontif a subliniat interesul sporit al Bisericii Catolice în privinţa găsirii unor soluţii care să promoveze nu doar prosperitatea, ci „binele deplin al fiinţei umane”. În timp ce Biserica îi susţine pe cei afectaţi de criză prin acte de caritate, papa a cerut autorităţilor o mai mare implicare pentru promovarea solidarităţii sociale. Și în alte ocazii Benedict a identificat individualismul şi lăcomia ca fiind cauzele actualei crize.
Dar comentariile Papei nu sunt singulare. Și alți lideri religioși au găsit de cuviinţă să ia în discuţie subiectul crizei financiare şi economice. La finalul lunii octombrie 2011, Niek Tramper secretarul general al Alianţei Evanghelice Europene, afirma în cadrul unei conferinţe ce a avut loc în Bad Blankenburg (Germania): „această criză nu este accidentală, ci o consecinţă a crizei morale a societății. Valorile umane şi morale, libertatea şi solidaritatea au fost înlocuite de neîncredere, lăcomie şi dorinţa de îmbogăţire” conform siteului oficial al Alianţei Evanghelice Europene.
O idee similară a fost formulată şi de patriarhul ecumenic Bartolomeu, care, cu ocazia vizitei din 2010 în România, afirma că actuala criză economică mondială este un „rezultat al crizei spirituale şi morale care biciuieşte de multă vreme omenirea”. Și Patriarhul Daniel al României afirma în octombrie anul trecut, în cadrul unei slujbe religioase, că actuala criză economică şi financiară pe care o traversăm este rezultatul lăcomiei de bani a băncilor, a sistemului financiar, şi a corporaţiilor transnaţionale. Declaraţii similare au fost făcute de Rowan Williams, liderul Bisericii Anglicane dar şi de figuri proeminente din islam sau iudaism.
Cu ocazia anului nou chinezesc (23 ianuarie 2012) 6 lideri religioşi din Hong Kong au semnat un mesaj prin care cetăţenii sunt încurajaţi pentru a „face un efort necontenit pentru înfrângerea crizei financiare mondiale”. Cei 6 reprezentanţi ai budismului, catolicismului, confucianismului, daoismului, islamului şi protestantismului au avertizat asupra pericolui materialismului spunând că „tehnologia fără o bază morală are efecte negative, dar spiritul religios ajută la întărirea înţelepciunii, abilitatea de a distinge între bine şi rău”.
Albert Mohler, preşedintele Seminarului Teologic Baptist de Sud, a încercat să delimiteze principiul capitalist de lăcomie: „Dorinţa după profit, pentru venit şi câştig material nu este în sine lăcomie. (…) Lăcomia îşi scoate capul hidos când indivizi şi grupuri (cum ar fi corporaţii sau fonduri de pensionare) caută un câştig nerealist pe cheltuiala altora şi apoi foloseşte mijloace ilegale pentru a câştiga ce doresc. Luând în calcul firea acestei lumi căzute şi realitatea păcătoşeniei umane ar trebui să ne aşteptăm ca lăcomia să fie o ispită constantă. Lăcomia va ispiti pe bogat să oprime pe sărac, pe partenerii în tranzacţii să se mintă unul pe altul şi pe investitori să-şi asume riscuri iraţionale. Toate acestea sunt evidente în actuala criză. (…) Luând în calcul realitatea păcatului omenesc noi nu ar trebui să centralizăm controlul economic în mâinile câtorva, ci să distribuim puterea economică celor mulţi. O economie bazată pe piaţa liberă distribuie puterea mulţimilor de lucrători, inventatori, investitori şi consumatori.”3
O voce se impune
Dintre toate opiniile expuse până acum cu privire la criză se distinge în mod categoric cea catolică deoarece îşi permite să avanseze posibile soluţii pentru actuala criză. Ne-am obişnuit ca Vaticanul să fie destul de vocal asupra unor probleme de natură morală sau teologică şi mai puţin în domenii de specialitate precum economia. Chiar dacă documentul redactat de Consiliului Pontifical pentru Justiţie şi Pace poate fi catalogat drept o imixtiune în treburi străine autorităţii bisericeşti trebuie să observăm că documentul cu pricina doar aplica principiile doctrinei sociale catolice în contextul crizei economice. Pe de altă parte, ideea unei autorităţi politice globale susţinute de Vatican nu era nicidecum nouă.
Pe de altă parte Biserica Catolică are un atu spre deosebire de alte entităţi religioase: Vaticanul este până la urmă o formaţiune statală. Spre exemplu, în 2008, Vaticanul a fost invitat la o conferinţă internaţională organizată de ONU pe tema finanţelor pentru dezvoltare, la Qatar, iar delegaţia catolică a publicat un document pe tema abuzurilor financiare. Acel text a fost pregătit de acelaşi Consiliu Pontifical pentru Justiţie şi Pace. În 2011, Vaticanul, care nu e membru al G-20 şi nici nu a fost invitat la întâlnire, a ales calea unei declaraţii pe tema reformei financiare, optându-se pentru o „notă” a Consiliului Pontifical pentru Justiţie şi Pace.
Dacă înainte de Reforma protestantă Biserica era principalul actor care oferea servicii sociale şi asistenţă medicală, lucrurile s-au schimbat radical după epoca Iluminismului şi a Revoluţiei Franceze. Odată cu structurarea statelor naţionale s-a impus şi procesul de secularizare, iar politica socială a început să fie asumată de către stat.
Din perspectivă istorică, documentul inaugural al doctrinei sociale catolice moderne a fost enciclica Rerum Novarum a papei Leon al XIII-lea (1878 – 1903). Enciclica recunoștea starea de sărăcie și mizerie în care trăia clasa muncitoare și lua în discuţie aspectele sensibile ale drepturilor şi îndatoririlor acesteia. Biserica Catolică se poziţiona astfel ferm în favoarea echităţii sociale, susţinea drepturile sindicale, respingea socialismul (comunismul) şi capitalismul de tip laissez-faire (fără niciun fel de intervenţie din partea statului) dar susţinea dreptul proprietăţii private. Fără să recomande o anume formă de guvernare, documentul creiona direcţii prin care statul să asigure „binele comun”.
În condiţiile în care la nivel politico-economic apăreau diverse curente unele extrem de divergente (capitalism vs. comunism) Biserica Catolică (posibil şi datorită naturii ei globale) a fost singura confesiune care s-a simţit datoare să îşi asume o poziţie oficială faţă de problematica socială. Aşa se face că încă de la finalul secolului al XIX-lea, în sânul catolicismului începe să se contureze ceea ce azi se numește „doctrina socială catolică”. În accepţiunea catolică, situaţia economică joacă un rol important pentru starea de bine ( a individului) chiar dacă nu se limitează la aceasta. În spiritul fraternităţii creştine, se susţine principiul solidarităţii, iar autorităţile politice sunt văzute ca responsabile pentru ocrotirea celor săraci şi slabi.
„Biserica nu poate şi nici nu trebuie să ia în mână bătălia politică pentru a construi o societate cât mai dreaptă posibil. Nu poate şi nici nu trebuie să înlocuiască statul. Dar nu poate şi nici nu trebuie să rămână deoparte în lupta pentru dreptate. Trebuie să intre în această luptă pe calea argumentării raţionale şi trebuie să trezească acele forţe spirituale, fără de care dreptatea, care implică şi renunţări, nu se poate afirma şi nici nu se poate dezvolta. Societatea dreaptă nu poate să fie opera Bisericii, ci trebuie să fie realizată prin politică. Cu toate acestea, Biserica se implică în mod profund în favoarea dreptăţii, lucrând pentru deschiderea inteligenţei şi a voinţei la exigenţele binelui.” Papa Benedict XVI, Deus Caritas Est, 2006, paragraful 28
Soluţii „catolice” la probleme globale
Spre deosebire de ortodoxie sau unele gupări protestante, catolicismul4 este prin definiţie orientat către globalizare şi în ciuda pericolelor inerente, Biserica Catolică susţine acest fenomen cu condiţia ca scopul să fie unul nobil, şi anume, globalizarea trebuie să fie în slujba persoanei umane, a solidarităţii şi a binelui comun. Cu ocazia mesajului adresat de Ziua Mondială a Păcii, în anul jubiliar 2000 papa Ioan Paul al II-lea afirma că „globalizarea cu toate riscurile ei oferă de asemenea promisiuni excepţionale şi încurajatoare, în special cu o viziune care face posibilă ca întreaga umanitate să devină o singură familie, bazată pe valorile dreptăţii echităţii şi solidarităţii”5
În viziunea catolică, pentru a nu da naştere unei puteri universale periculoase de tip monocratic, conducerea globalizării ar trebui să fie de tip subsidiar6, articulat pe mai multe niveluri şi pe planuri diferite, care să colaboreze reciproc. „Globalizarea are nevoie desigur de autoritate, deoarece pune problema unui bine comun global care trebuie urmărit; însă această autoritate va trebui să fie organizată în mod subsidiar şi poliarhic, fie pentru a nu leza libertatea, fie pentru a fi în mod concret eficient”.7
Piero Gheddo, misionar al Institutul Pontifical pentru Misiunile Străine, a publicat în 2002 o carte intitulată sugestiv “David y Goliat – Los catolicos y el desafio de la globalizacion” (David şi Goliat – catolicii şi sfidarea globalizării) în care afirma că „demonizarea globalizării este o greşeală de neiertat”.
Categoric că învăţăturile sociale care vin dinspre tărâm religios (fie el şi catolic) nu pretind că furnizează în mod concret o soluţie tehnică pentru ieşirea din criză. În schimb, ele ar putea oferi un fundament ideologic pentru implementarea unora. Declaraţiile catolice pot fi o ilustrare în acest sens. Fără îndoială religia are (sau va avea) un rol important în construirea noii ordini sociale, care rămâne de văzut dacă într-adevăr fi mai umană şi mai fraternă.
1. Pontificio Consiglio della Giustizia e della Pace, Per una riforma del sistema finanziario e monetario internazionale nella prospettiva di un’autorità pubblica a competenza universale, Tipografia Vaticana, Città del Vaticano, 2011, pp. 7-19. Documentul poate fi găsit în format electronic la www.vatican.va
2. Curia Romană este aparatul administrativ al Scaunului Papal care coordonează și realizează organizarea necesară Bisericii Catolice pentru corecta împlinire a misiunii sale. Deoarece Vaticanul funcţionează şi ca stat, el este comparat în general cu un organism guvernamental.
3. Albert Mohler, „A Christian View of the Economic Crisis – Is the economy really driven by greed?”, Christianity Today, 29.09. 2008
4. Termenul de catolic derivă de la grecescul καθολικός (katholikos) care înseamnă universal.
5. John Paul II, Message for the World Day of Peace: „Peace on Earth to Those Whom God Loves!”, 1 ianuarie 2000
6. Subsidiaritatea este un concept potrivit căruia problemele apărute la un moment dat, într-o organizaţie sau un sistem, sunt soluţionate la cel mai apropiat nivel decizional al acestora.
7. Benedict al XVI-lea, Caritas in Veritate, 2009, paragraful 57.
Ce ai mai putea citi: