MISSIO DEI

Reprezentaţii lumii creştine au semnat, la finele lunii iunie, un document ce reglementează principiile de conduită în privinţa mărturisirii şi misiunii creştine în diverse contexte.

Reprezentanţii a 90% dintre creştinii lumii, respectiv lideri ai Consiliului Mondial al Bisericilor, ai Alianţei Evanghelice Mondiale şi ai Conciliului Pontifical pentru Dialog Inter-religios au publicat documentul „Mărturisirea creştină într-o lume pluri-religioasă: Recomandări de conduită”. [1] Documentul este rezultatul a cel puţin 5 ani de dialog interconfesional şi este gândit ca răspuns la acuzarea creştinilor că ar folosi metode lipsite de etică în vederea câştigării de noi adepţi.

Principii călăuzitoare privind mărturia creştină (conform documentului „Mărturisirea creştină într-o lume pluri-religioasă”)

1. Acţionaţi motivaţi de dragostea lui Dumnezeu.
2. Imitaţi-L pe Iisus Christos.
3. Susţineţi virtuţile creştine.
4. Slujiţi cu integritate.
5. Dovediţi discernământ în slujirea medicală.
6. Respingeţi violenţa de orice natură.
7. Susţineţi libertatea religioasă şi de conştiinţă.
8. Arătaţi respect reciproc şi solidaritate în vederea realizării binelui comun.
9. Respectaţi pe oricine.
10. Nu folosiţi mărturia mincinoasă în vederea denigrării altora.
11. Garantaţi discernământul personal (aderarea la o nouă credinţă trebuie făcută fără manipulare).
12. Construiţi relaţii interreligioase.

Misiunea – încotro?

Baza teologică a misiunii creştine este porunca [2] dată de Iisus ucenicilor Săi: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28:19). Conceptul de „misiune”, în sensul modern al cuvântului, e rezultatul mişcărilor pietiste din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, pentru care scopul eforturilor misionare era salvarea păgânilor care nu cunosc Evanghelia. Din punct de vedere socio-cultural însă, în contextul dominaţiei imperialismului occidental, misiunea creştină a fost percepută, inevitabil, ca mijlocul prin care popoarele (păgâne) primitive erau civilizate sau occidentalizate.

În prezent, misionarismul este catalogat mai degrabă ca un act demodat şi irelevant, o reminiscenţă a epocii coloniale. Sub presiunea umaniştilor şi antropologilor, misionarismul este perceput ca delict, un act de agresiune faţă de identitatea culturală a populaţiilor necreştine. Chiar şi eforturile diverselor agenţii (creştine) de caritate au fost criticate ca metode ne-etice de atragere de noi adepţi. Creştinii sunt acuzaţi de specularea situaţiilor de criză, boală ori sărăcie, în vederea promovării „imperiului creştin”. În plus, în contextul discuţiilor ecumenice şi al presiunilor legale care caută să impună o curtoazie religioasă artificială3, misiunea trebuie redefinită pentru a nu fi interpretată ca act de agresiune. Acesta este contextul în care au fost redactate recomandările de conduită menţionate în documentul amintit. În esență, schimbările constau în faptul că misiunea nu mai este înţeleasă ca proclamare, ci doar ca expunere, critica este înlocuită cu o abordare pozitivă, iar persuasiunea este înlocuită de dialog.

Ce a realizat misionarismul?

Din 1965, ponderea populaţiei creştină a Africii a crescut de la aproape un sfert la aproape jumătate din totalul de locuitori ai continentului (46%).

În 1920, erau aproape 300.000 creştini în Coreea; astăzi, sunt între 10 şi 12 milioane, adică aproape 25% din întreaga populaţie.

În 1940, existau aproape un milion de protestanţi în întreaga Americă Latină. Din 1960, rata anuală de creştere a fost de 6%, ceea ce face ca azi să existe 50 de milioane de protestanţi (adică 10% din totalul populaţiei) într-o regiune anterior eminamente catolică.

Sursa: Philip Jenkins, The Next Christendom: The Coming of Global Christianity, Oxford University Press, 2002, p. 37 şi 61

Misionarism ecumenic?

Misionarismul generează, astăzi, conflicte. Exercitat de o biserică în detrimentul alteia, misionarismul este numit adeseori „prozelitism”. Într-un document [4] din 1995, rezultat al cooperării dintre Consiliul Mondial al Bisericilor şi Biserica Romano-Catolică, se recunoaşte că prozelitismul creează tensiuni serioase în diverse părţi ale lumii. Documentul defineşte prozelitismul ca misionarism (nociv) care nu îi respectă pe ceilalţi şi care manipulează, constrânge sau oferă beneficii materiale cu scopul câştigării de noi adepţi. La data publicării documentului, tensiunile erau destul de mari la nivel mondial: Bisericile Ortodoxe din fostul bloc comunist se vedeau ameninţe de invazia cultelor protestante, iar Biserica Catolică pierdea teren în faţa evanghelicilor, în special în America de Sud.

Încă din 1994, un grup de lideri religioşi din America au semnat un document intitulat sugestiv „Evanghelicii şi catolicii împreună: Misiunea creştină pentru al treilea mileniu”. Acesta a fost urmat de un altul (1997): „Darul mântuirii”. În cadrul întâlnirilor dintre reprezentanţii catolici şi cei evanghelici, Edward Idris Cassidy [5] – preşedinte, la data aceea, al Conciliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, sublinia că evanghelizarea nu trebuie să fie dusă „de unii împotriva altora”, ci împreună. Pentru realizarea unui misionarism ecumenic, cardinalul oferea 4 principii [6]:

1. Biserica ce a misionat prima într-un teritoriu ar trebui tratată cu respect de cei veniţi mai târziu.

2. Fiecare persoană are dreptul de a decide conform cu propria conştiinţă cărei biseric să aparţină.

3. Fiecare biserică are datoria de a mărturisi Evanghelia şi pe Iisus Christos.

4. Predicarea Evangheliei trebuie să fie făcută cinstit fără prezentarea denaturată a altora, lucru ce este generator de conflicte, deoarece mulţi din convertiţi devin vrăşmaşii de moarte ai vechii comunităţii religioase de care au aparţinut.

Primul principiu a atras în mod deosebit atenţia. „Ar trebui să se arate respect deosebit faţă de prima biserică ce a desfăşurat activitate misionară într-un anume teritoriu”. Documentul privea cazul Americii Latine, unde evanghelicii desfăşurau activităţi misionare într-un teritoriu „deja” catolic. Cu toate că prelatul catolic recunoştea valoarea libertăţii de aderare la o anume credinţă şi de exprimare în acord cu propria conştiinţă, el atrăgea atenţia că respectul însemna ca „noii veniţi să nu se adreseze celor deja botezaţi”. Libertatea înseamnă şi asumarea responsabilităţii, spunea Cassidy, deoarece prezentarea denaturată şi tendenţioasă a altora nu înseamnă nicidecum misiune, ci o formă de prozelitism generator de tensiune şi conflict. În cele din urmă, în documentul citat, s-a mai subliniat încă o dată că, în spiritul ecumenic, evanghelicii nu ar trebui să îi ademenească nicidecum pe catolicii practicanţi. În viziunea catolică, misiunea în stil ecumenic înseamnă lupta comună împotriva materialismului, secularismului şi a neo-păgânismului.

„Până la urmă, este mult mai important ca o persoană să găsească mântuirea în Christos decât să aparţină fără convingere unei anume comunităţi religioase”. Cardinalul Edward Idris Cassidy

Misionarism ecumenic – mic istoric

În 1910, la Edinburgh (Scoţia), a avut loc Conferinţa Misionară Mondială (World Missionary Conference). De fapt, acesta a fost „certificatul de naştere” al mişcării ecumenice moderne. În 1921, s-a fondat Consiliul Misionar Mondial (International Missionary Council – IMC), diverse problematici fiind dezbătute în întâlnirile IMC de la Ierusalim (1928) şi Tambaram, India (1938). O modificare majoră în înţelegerea misiunii, în contextul eforturilor ecumenice, s-a petrecut în anii ’50 ai secolului trecut. Până atunci, întrebările la care se căuta răspuns fuseseră „de ce?” sau „ce?”. De atunci, întrebarea fundamentală a devenit „cum?” De exemplu, întâlnirea de la Willingen (1952) avut tema „Îndatorirea misionară a Bisericii”. Misiunea nu este percepută ca o opţiune, ci este văzută ca o datorie.

La prima întâlnire a Comisiei pentru Misiune Mondială şi Evanghelism (Commission on World Mission and Evangelism – CWME) în Mexico City (1963), „misiunea pe şase continente” a devenit un laitmotiv. Lumea devine câmpul de misiune al fiecărui creştin – din orice zonă, pentru orice zonă. Misiunea văzută ca o activitate întreprinsă exclusiv de ţările creştine occidentale în zonele necreştine este considerată inadecvată noilor situaţii globale.

Missio Dei

Nu se pot fac predicţii certe cu privire la destinul misionarismului creştin în contextul unei societăţi globale ce pune accentul pe pluralism şi dialog. Totuşi, într-un context global, creştinismul va avea sigur de câştigat, deoarece este prin definiţie o religie cu adresare globală. Dacă religiile antice erau limitate clanului, tribului sau unei naţiuni, creştinismul are un mesaj universal valabil oricărui timp şi oricărei culturi. Dealtfel credinţa creştină nu poate fi privită ca un produs cultural – ea nu este produsul ci baza. Din acest motiv, chiar dacă putem vorbi de creştinism european, american sau african, de un creştinism al păturii sărace sau de un creştinism burgez, de un creştinism al celor needucaţi sau de un creştinism academic de fiecare dată vorbim de creştinism – care în sine este o „misiune” divină.

După cum Tatăl l-a trimis pe Fiul şi după cum Duhul Sfânt este trimis în locul Fiului, tot astfel, Dumnezeu este Cel care trimite Biserica Sa în lume. Oricum ar evolua lucrurile la nivel politic, economic sau social, misiunea trebuie definită în continuare ca trimitere divină şi nu ca instrument de promovare a unor ideologii. David J. Bosch, specialist în misionarism post-colonial, atrăgea atenţia că „misiunea nu este în primul rând o activitate a Bisericii ci un atribut al lui Dumnezeu. Dumnezeu este un Dumnezeu misionar.”7 Teologul reformat Jürgen Moltmann scria că „nu Biserica are de îndeplinit în lume o misiune de salvare; e misiunea Fiului şi a Duhului prin Tatăl care include (şi) Biserica”8 Aşadar, Biserica există pentru că există deja o misiune. Nu viceversa. Istoria arată că orice confesiune care nu şi-a asumat misiunea a intrat într-un proces de declin până la dispariţie. Prin urmare, se poate afirma fără echivoc faptul că viitorul aparţine doar unei Biserici misionare.

Scenarii ale viitorului și prioritățile „misiunii creştine”

Evaluând tendinţele actuale, Philip Jenkins, profesor la Universitatea de Stat din Pennsylvania (SUA) în cartea Next Christendom încearcă să creeze o prognoză pentru viitorul creştinătăţii. Iată câteva direcţii.

De la nord la sud: Philip Jenkins atrage atenţia că polul de putere al creştinismului se va muta din emisfera nordică în cea sudică. După estimările sale, în 2050, în topul ţărilor cu cel puţin 100 de milioane de creştini vor fi: Brazilia, Mexic, Filipine, Nigeria, Congo şi SUA. Europa va fi depăşită numeric cu mult de Africa sub-sahariană.

Regionalizare: Există opinii conform cărora se va accentua regionalizarea, respectiv formarea de comunităţi independente denominaţional (neconfesionale), care își vor dezvolta o identitate separată de biserica mamă occidentală prin a cărei misiune au cunoscut creștinismul. Fenomenul se observă deja în Africa, America de Sud şi Asia, multe biserici subliniind chiar în denumirea lor aspectul local. În mega-oraşe precum São Paulo (Brazilia), Manila (Filipine), Mexico City (Mexic), Kinshasa (Congo) şi Kampala (Uganda), deşi creşterea este valabilă pentru toate confesiunile, se observă că bisericile independente, cu orientare locală, câştigă din ce în ce mai mult teren. De remarcat că în SUA, mega-bisericile cu o creştere spectaculoasă sunt de asemenea neafiliate denominaţional.

Sincretism: Definit ca îmbinare a elementelor din sisteme de gândire diferite, sincretismul este în cazul de faţă un amestec al concepţiilor creştine cu cele locale. Fenomenul este prezent tocmai în acele zone în care creştinismul câştigă teren: America de Sud, Africa şi Asia. Misiologul şi istoricul Lamin Sanneh, de la Yale Divinity School, surprinde fenomenul: „Creştinismul a venit în Africa în egală măsură ca împlinire şi provocare, dar în oricare caz ca o întărire a concepţiilor religioase africane privind agenţii spirituali (demonici) şi divini, simţul sacramental al comunităţii, legăturile dintre vii şi morţi, importanţa visurilor, a cererilor sau a rugăciunilor de mijlocire.” (Citat de Sara Miller, „Global Gospel: Christianity is Alive and Well in the Southern Hemisphere”, The Christian Century, 17 iulie 2002, p. 20-27)

Penticostalism: Bisericile cu orientare penticostală sau carismatică au cea mai mare rată de creştere. Richard Shaull profesor emerit la Seminarul Teologic Princeton alături de Waldo Cesar, sociolog brazilian au analizat fenomenul penticostalismului. Creştinismul de orientare penticostală este mai mult decât învăţătură. Este o experienţă spirituală, iar în contextul luptei pentru supravieţuirea zilnică, experienţa susţinerii omului de către Dumnezeu, predicată de mişcările penticostale, oferă o experienţă religioasă fierbinte.

Diferenţa între o biserică tradiţională, cu o dogmă bine definită şi o abordare raţională, şi una penticostală se poate observa, de exemplu, în cazul în care cineva le-ar cere ajutorul. În timp ce primii l-ar orienta pe solicitant spre o instituţie abilitată, penticostalii se vor ruga pentru el şi îi vor arăta că sunt preocupaţi de soarta lui. În penticostalism, nevoia omului devine baza experienţei sale, care la rândul ei este fundamentul identităţii religioase. Nu ştim dacă viitorul va aparţine exclusiv bisericilor harismatice, dar în mod categoric, doar acele biserici care au darul de a integra evanghelia veşnică în viaţa cotidiană vor avea viitor.

Ameninţarea secularismului şi a materialismului: Mulţi dintre convertiţii la creştinism, din emisfera sudică, îndură sărăcie, persecuţii, boală sau exil și, din acest motiv, creştinii au fost acuzaţi că le speculează nevoile acestor oameni. Unii construiesc scenarii ale evoluţiei creştinismului în aceste regiuni, în cazul în care situaţia economică s-ar schimba în bine. Se presupune că, în condiţiile unor resurse economice sporite, gradul de autonomie ar fi mai mare. Sporirea posibilităţilor materiale i-ar face pe oameni să apeleze la „noile cuceriri ale ştiinţei”. Astfel, nevoia încrederii în ajutorul divin s-ar diminua. S-ar produce mutarea de la o concepţie centrată pe încrederea în Dumnezeu la una bazată pe tehnologie. Rugăciunile de vindecare ar fi înlocuite cu tratamente medicale etc.

Există desigur o interdependenţă între situaţia economică şi religie, dar fenomenul este cu mult mai complex. Din acest motiv, scăderea interesului pentru creştinism în ţările dezvoltate nu trebuie să fie pusă exclusiv în seama dezvoltării economice. Până la urmă, creştinismul continuă să se dezvolte în ţări cu o economie bună precum SUA ori Coreea de Sud şi acelaşi lucru s-ar putea petrece şi în emisfera sudică chiar dacă situaţia economică s-ar îmbunătăţi.

Re-evanghelizarea zonelor post-creştine: Poate cea mai mare provocare a viitorului creștin este misiunea în zonele care au fost leagănele creştinismului şi originile misionarismului (de pildă, Europa). Aceasta este şi părerea Papei Benedict al XVI-lea care, în deschiderea sesiunii din 2011 a convenţiei diecezane, care a avut loc la jumătatea lunii iunie, a declarat că este necesară „o nouă evanghelizare, îndreptată spre toţi cei care, deşi au auzit discutându-se despre credinţă, nu o mai apreciază, nu mai cunosc frumuseţea creştinismului; dimpotrivă, văd uneori creştinismul ca un obstacol în calea dobândirii fericirii.”

1. „Christian Witness in a Multi-Religious World: Recommendations for Conduct” – documentul poate să fie consultat pe site-ul www.oikoumene.org

2. În latineşte, missionem (nom. missio), actul de a trimite (mittere).

3. A se vedea diversele legi „antidefăimare” ce pretind că stabilesc criteriile pentru o relaţie bazată pe corectitudine şi respect între diversele grupări religioase. Oricine are dreptul să predice orice cu excepţia acelor aspecte care sunt sensibile oponenţilor.

4. „The Challenge of Proselytism and the Calling to Common Witness” – documentul poate să fie găsit pe site-ul www.oikoumene.org

5. Edward Idris Cassidy, „The Christian Mission in the Third Millenium: Evangelizing and Reevangelizing Latin America With – Not Against – One Another”, First Things, ianuarie 1998, p. 24-26

6. De remarcat că obiecţiile aduse atunci de Biserica Catolică au fost încorporate într-o formă mai mult sau mai puţin modificată în recentul document „Mărturisirea creştină într-o lume pluri-religioasă: Recomandări de conduită”.

7. David J. Bosch, Transforming Mission, Maryknoll, Orbis Books, 1991, p. 389–390

8. Jürgen Moltmann, The Church in the Power of the Spirit: A Contribution to Messianic Ecclesiology, London, SCM Press, 1977, p. 64