PARADOXUL ISLAMULUI

De ce „religia păcii” are predispoziţia către violenţă?

Recentul atac terorist împotriva redacţiei publicaţiei Charlie Hebdo a readus în discuţie problematica paradoxului musulman. Islamul care în unele medii este definit ca o religie a păcii1 ajunge să fie acuzat că promovează ura, violenţa şi războiul. Cum să interpretăm atrocităţile comise de aripile radicale din interiorul islamului? Sunt ele excepţii şi anomalii de la regulă ori ori tocmai împlinirea strictă a idealurilor islamice?

Lupta sfântă

Jihad este un cuvânt de origine arabă, şi derivă dintr-un verb (jahada), care înseamna „a (se) lupta, a se strădui, a se zbate”. Sensul teologic extins surprinde aşadar străduinţa musulmanului în particular şi a comunităţii musulmane în general, de a extinde calitativ şi cantitativ religia islamică, modul ei de viaţă individuală şi organizarea socială care decurge din ea.

Luptaţi pe calea lui Allah cu averile voastre şi cu sufletele voastre. (Coran 61:11)

Din păcate, încercarea liderilor musulmani de a prezenta jihadul ca pe o luptă spirituală este deplorabilă. Asta pentru simplul fapt că tocmai în interiorul comunităţii musulmane jidahul e înţeles ca lupta (armată) împotriva necredincioşilor. În contextul actual, inclusiv mass-media arabă2 foloseşte termenul în sensul violent. Şi dacă astăzi, nici un copil arab nu înţelege prin jihad o luptă spirituală, de ce ar face-o un occidental?

Fundamentul violent al islamului

Nu trebuie să fii expert în studii islamice pentru a observa că în cartea de căpătâi a musulmanilor (Coranul) se pot întâlni pasaje care îndeamnă la război. Dar în acelaşi Coran se regăsesc îndemnuri la o abordare paşnică şi non-violentă. Această aparentă contradicţie va fi rezolvată doar dacă luăm în calcul o înţelegere istorică3. La începuturile sale, gruparea musulmană era minoritară, persecutată şi slab reprezentată militar. În acest context apar îndemnurile de evitare a conflictului. Ulterior, adepţii profetului Mahomed devin suficient de mulţi pentru a se organiza militar şi pentru a face faţă atacurilor oponenţilor. Dar acesta era doar un război de apărare. În cele din urmă, adepţii islamului devin mai numeroşi decât oponenţii. În acest context, apare războiul de cucerire ca mijloc de promovare a islamului. 

Pe 15 iulie 622 datorită opoziţiei întâmpinate, Mohamed este nevoit să fugă din Mecca la Medina. Aceasta este celebra hegira (fugă).

În martie 624 la Badr cu doar 305 soldaţi (cetăţeni din Medina) Mohamend reuşeşte să facă faţă atacului unei armate de două ori mai numeroase.

Meca a fost cucerită în cele din urmă în 630. Ka’aba a fost curăţată de idoli şi islamul a fost impus prin forţa armată. Convertirea era singurul mijloc de a scăpa de pedeapsă. 

Nonviolenţă

Război defensiv

Război de cucerire

Cheamă la calea Domnului tău cu înţelepciune şi bună-îndemnare şi discută cu ei cum e mai frumos (Coran 16:125)

Li s-a îngăduit să se apere acelora care sunt atacaţi căci ei sunt nedreptăţiţi (Coran 22:39)

Omorâţi-i pe idolatrii oriunde îi aflaţi. (Coran 9:5)

Respinge (fapta cea rea) cu cea care este mai bună şi iartă-l (pe duşman) ca şi cum ar fi un prieten apropiat (Coran 41:34)

Luptaţi lupta lui Allah împotriva acelora care se luptă cu voi, dar nu începeţi voi lupta, căci Allah nu iubeşte pe cei ce încep lupte. (Coran 2:190)

V-a fost prescrisă lupta chiar dacă vă este neplăcută. (Coran 2:216)

Îndură ceea ce zic ei şi depărtează-te de ei pleacând cuviincios. (Coran 73:10)

Allah îi iubeşte pe acceia care luptă pe calea Sa într-o linie de luptă de parcă ei ar fi o zidire întărită. (Coran 61:4)

Luptaţi împotriva acelora care nu cred în Allah şi nici nu cred în Ziua de Apoi şi nu opresc ceea ce Allah şi trimisul Său au oprit şi nu împărtăşesc religia adevărului dintre aceia cărora li s-a dat Cartea până ce ei nu vor plăti tributul cu mâna lor fiind ei supuşi. (Coran 9:29)

Ulterior în tradiţia islamică (hadith) aspectul violent va fi şi mai mult accentuat. Setea califilor după putere şi dominaţie trebuia să găsească argument. Religia avea să devină astfel factorul motivant4 al tuturor cuceririlor militare. Este un fapt istoric că Islamul spre deosebire de creştinism s-a extins prin cuceriri militare. 

Punctul culminant al doctrinei (musulmane) este existenţa unui singur stat islamic, conducând întreaga umma (comunitatea musulmană). Este datoria ummei să extindă teritoriul statului cu scopul de a aduce cât mai mulţi oameni sub stăpânirea ei. Ţelul final este este extinderea teritoriului cu scopul de a aduce sub stăpânirea islamului întreaga lume şi să extirpe necredinţa.”5

Din această perspectivă conflictul nu va putea fi stins deoarece viitorul islamic nu este nicidecum creionat ca o bună-învoire în diversitate ci exclusiv ca o islamizare universală. Există o singură formă de pace acceptabilă: pacea islamică.

Şaria – islamul în formă pură

Termenul Şaria înseamnă în arabă “cale” adică drumul către o viaţă spirituală împlinită, conform definiţiei învăţătorilor musulmani. Şaria este un amestec de norme şi cutume preislamice, legi derivate din Coran, alături de învăţături ce s-au păstrat ca parte a tradiţiei (hadith). Tradiţia islamică este formată din învăţături şi norme extra-coranice dar care sunt în mare parte atribuite profetului Mahomed conform mărturiei primilor lideri musulmani. Primele colecţii ale presupuselor ziceri autoritare au apărut la aproximativ 200 de ani după moartea lui Mahomed. 

Cea mai importantă critică ce se poate aduce legilor religioase din Şaria este aspectul extremist cu aspecte violente şi inumane care în multe cazuri depăşesc învăţăturile coranice, ce ar trebui să fie până la urmă baza credinţei islamice. Spre exemplu cu toate că în Coran se interzice consumul de alcool dar nu se prevede nici-o pedeapsă, legislaţia Şaria insistă pentru pedepsirea beţiei.

Pe de altă parte, istoric vorbind, multe din învăţăturile ce fac astăzi parte din Şaria au fost construite de primii califi şi atribuite autorităţii religioase cu scopul de a supune masele. Şi astăzi legile Şaria sunt o formă de control a populaţiei. Existenţa unei poliţii religioase în statele islamice demonstrează tocmai acest aspect. Rezultatul este cel scontat, deoarece în context musulman legile Şaria sunt văzute ca „vocea lui Allah”.

Legile Şaria perpetuiază practici injuste şi inumane promovând un spirit violent

Critica adusă Coranului şi lui Mahomed, semilunii sau lui Allah e pedepsită cu Moartea. În schimb Coranul învaţă iertarea.

Pentru păcate grave precum apostazia, adulterul, homosexualitatea, furtul, beţia şi tâlhăria la drumul mare se aplică pedepse inumane inclusiv moartea.

Femeia care a comis adulter trebuie ucisă cu pietre. Regula nu se aplică şi bărbatului.

Un musulman care renunţă la islam trebuie să fie ucis conform normelor Şaria (legea redda).

În schimb, Coranul nu învaţă covertirea prin forţare: „Nu există silire la credinţă!” (Coran 2:256). Libertatea de a crede sau de a nu crede este asigurată de către Allah şi pedeapsa pentru cei necredincioşi o va da El (vezi Coran 18:29).

Extirparea clitorisului femeii – o practică preislamică – este impusă ca o datorie religioasă în multe zone.

Merită remarcat faptul că legile Şaria nu reprezintă interpretări extremiste şi radicale ci ele sunt parte integrantă din islam. Radicalii şi aripa teroristă nu fac decât să urmeze cu stricteţe ceea ce orice musulman ştie că ar trebui să împlinească. Examinarea legilor Şaria scot la iveală un aspect îngrijorător: sursa terorismului de tip islamic se află tocmai în ADN-ul religiei. Atâta vreme cât în interiorul islamului se vor promova în mod explicit şi implicit practici care sunt o ameninţare la valorile universale ale umanităţii, problema terorismului islamic nu va putea fi soluţionată.

Ce se poate face?

Încercarea Occidentului de a lupta împotriva tendinţelor radicale de orientare violentă şi teroristă din sânul islamului cu instrumente exclusiv politice şi militare nu va avea sorţi de izbândă. Asta pentru că în mod superficial, sunt abordate doar simptomele şi nu cauza. Sursa violenţei se află în chiar fundamentul ideologic: religia islamică.

Tendinţe radicale cu accente violente se pot regăsi în mai toate religiile, inclusiv în creştinism, diferenţa majoră fiind aceea că ele sunt distorsionări, interpretări eronate, devieri de la regulă pe când în islam aspectele violente şi inumane sunt parte din esenţa religiei. Când vorbim de extremismul6 religios luăm în considerare accentul pus pe normele religioase, izolarea socială şi refuzul cultural. Fără un prea mare efort de analiză se poate observa că Islamul este religia în care extremismul este norma.

Dar aici apare şi marea provocare. Încercarea de a reforma din exterior un sistem ideologic de tip religios este un demers din start sortit eşecului. Respectul pentru cele (percepute ca) sacre fac imuabile o mulţime de credinţe şi practici. Orice critică va întări şi mai mult răspunsul apologetic iar tendinţele extreme se vor acutiza.

Dezaprobarea îşi are locul ei

Răspunsurile exagerate şi violente la orice critică adusă islamului a condiţionat Occidentul să rămână blocat într-o „corectitudine politică” vicioasă. Dar trebuie să se înţeleagă faptul că islamul devine ţinta criticilor, nu este pentru valorile pe care le propagă. Nimeni nu va critica observarea zilei de vineri (cu toate că în Coran se recunoaşte sâmbăta ca zi sfântă), rugăciunea, postul ori milostenia. Islamul e criticat pentru orice credinţă şi practică ce este o ofensă adusă umanităţii.

Ipocrizia liderilor musulmani trebuie expusă şi condamnată. Lipsa reciprocităţii este un aspect ce nu poate fi trecut cu vederea. Musulmanii cer în virtutea libertăţii impunerea legilor Şaria în Occident în timp ce creştinii sunt persecutaţi şi marginalizaţi în statele majoritar musulmane. În niciun stat un musulman nu este tratat precum sunt trataţi creştini în ţările cu regim islamic şi niciun creştin ce se converteşte la islam nu este în pericol de moarte. În ciuda faptului că în Coran creştinii sunt prezentaţi ca cei mai apropiaţi prieteni ai musulmanilor (vezi Coran 5: 82), musulmanii nu se comportă nicidecum ca prieteni ai lor.

Cei care sunt încurajaţi să comită atentate împotriva civililor ar trebui să nu mai fie nicidecum numiţi „martiri” (şahid) ci terorişti deoarece conform Coranului martirii mor în luptă. Dar un atentat comis împotriva civililor inocenţi nu este şi nici nu poate fi numit luptă. Este un act injust, un atac la valorile universale ale umanităţii.

Acelora care au purces pe calea lui Allah, iar după aceea au fost ucişi sau au murit, Allah le va dărui o bună răsplată. (Coran 22:58)

Occidentul va trebui să renunţe la falsa politeţe şi să recunoască faptul că sămânţa terorismului islamic este însăşi religia. Predispoziţia către violenţă nu este o distorsionare a islamului ci tocmai osatura pe care acesta este fundamentat. Trebuie să recunoaştem că o nedreptate nu este mai puţin nedreptate doar pentru că este comisă în numele unei religii sau a unei divinităţi. 

NOTE:

1. În mediile mai puţin educate din mediul musulman se pretinde că termenul islam derivă de la arabicul “al-Salaam” (pace). În realitate, cuvântul de bază este “al-Silm” (supunere). Observaţi că ambele cuvinte au aceeaşi rădăcină consonantică dar sensuri diferite. “Religia păcii” este un construct recent prin care unii politicieni descriu islamul spre deosebire de curentul terorist musulman. Unii critici ai islamului au folosit termenul în sens peiorativ.

2. Insurgenţii Statului Islamic sunt numiţi “jihadişti” chiar de către postul TV Al Jazeera.

3. Reuven Firestone, Jihad: The Origin of Holy War in Islam, Oxford University Press, 1999, p. 50

4Remarcaţi strigătul de bătălie al armatelor musulmane: „Înainte Paradisul, în spate moartea şi iadul!”

5. Rudolf Peters, Jihad in Classical and Modern Islam, Princeton, 1996, p. 3

6. Vezi Charles Liebman, “Extremism as a religious norm”, Journal for the Scientific Study of Religion, 1983, 22(1) p. 75-86

Ce ai mai putea citi:

  • INTRE OFENSA SI LIBERTATEA DE EXPRIMARE Pe 10 iulie 2009 Parlamentul irlandez a votat o nouă lege care incriminează blasfemia. Amenda poate fi între 25.000 şi 100.000 de euro. Criticii legii văd o întoarcere la mentalităţile […]
  • NĂSCUT ALTFEL – NĂSCUT ŞI DIN NOU? Poziţia faţă de homosexualitate poate să varieze în funcţie de religia în sine, zonă sau perioada istorică la care ne raportăm. Spre exemplu, în general, religiile abraamice (iudaism, […]
  • DIVORTUL MORALEI DE RELIGIE Paul Kurtz, profesorul de filosofie considerat „părintele umanismului secular”, propunea înfiinţarea aşa-numitelor „centre de investigare” – o alternativă seculară a bisericii – în care […]
  • SEPARAŢIA BISERICII DE STAT Mai mult decât un ideal democratic   La începutul lunii iunie, o procedură ilegală devenea aspect de dezbatere publică: în judeţul Gorj, la cererea inspectorului de specialitate, […]
  • SEPARAŢIA DINTRE BISERICĂ ŞI STAT Franţa. La finalul anului 2003, o comisie formată la cererea preşedintelui şi condusă de Bernard Stasi, prezenta rezultatele unei investigaţii privitoare la modul în care se aplică […]

Postat în Drepturi, Secularism, Semnele Timpului