AU NEVOIE PROTESTANŢII DE (UN) PAPĂ?


Se pare că protestanţii încep să tânjească şi ei după un papă. Această nevoie pare a fi alimentată de fascinaţia pe care a produs-o persoana lui Ioan Palul II-lea şi în acelaşi timp, de modul uimitor în care la doar un an de la alegerea sa, noul papă, Benedict XVI se impune în lumea religioasă şi politică.  Ceea ce era de neimaginat pentru un protestant al secolului trecut, astăzi este nu doar un subiect fierbinte ci un ideal, o ţintă pe care protestanţii, mai devreme sau mai târziu, vor să o atingă.

Să fie deci celebritatea papei un motiv de gelozie pentru protestanţi? Fie că unora le place sau nu, papa este un star modern. În unele cercuri protestante se discută chiar despre necesitatea de a recunoaşte papa ca fiind un lider unic al creştinismului. Un pionier al acestei idei novatoare este teologul metodist D. Stephen Long1, profesor de teologie, specialist în telologie contemporană la Seminarul Teologic Evanghelic Garrett, Evanston, Illinois, SUA.

De ce protestanţii ar avea deci nevoie de un papă?

Ca o garanţie a unităţii şi în acelaşi timp din nevoia de a avea un apărător al adevărului.  Papalitatea oferă cea mai vizibilă manifestare a unităţii bisericii. Creştinii ar trebui să caute unitatea trupului lui Hristos, dar din nefericire multitudinea de denominaţiuni protestante nu fac altceva decât să mărturisească contrariul.
Istoricul catolic Hugo Rahner, recunoscut prin studiile privind relaţia dintre biserică şi stat, a observat că bisericile care au dorit să se retragă din catolicism au căutat un sprijin din partea statului, dar mai târziu au sfârşit fiind supuse acestuia.  Pe de altă parte, istoria confirmă superioritatea autorităţii papale asupra puterii statale. Aceasta face ca unii să vadă în papă un adevărat apărător al intereselor bisericii creştine şi un garant al autonomiei ei faţă de puterea statală. Unii se vor întreba dacă papa poate să redea libertatea creştinismului de sub robia statului în contextul actual.  Militanţii acestei noi opinii în cadrul protestantismului tocmai asta cred şi au şi argumente. Papa Ioan Paul al II-lea a putut arăta întregii lumi ce înseamnă preeminenţa religiei asupra politicii în viziune catolică.

D. Stephen Long, în articolul din Christian Century admite chiar că protestanţii „pentru a vedea frumuseţea adevărului au nevoie de o nouă abordare a conceptului de papalitate”. Apărătorii aceste poziţii susţin că distanţa dintre catolici şi protestanţi este mai degrabă una istorică (şi nu atât de mult teologică). Deci teama protestanţilor de papă nu este decât o moştenire a secolelor trecute. Contextul actual ar permite o reevaluare a viziunii cu privire la poziţia papei în cadrul creştinătăţii – sau mai bine spus, o reevaluare a poziţiei protestante faţă de autoritatea episcopului de Roma.

Se poate face ceva pentru atenuarea rupturii dintre cele două mari grupări creştine? Unii teologi catolici recunosc că din punct de vedere istoric biserica medievală a contribuit semnificativ la crearea despărţirii din sânul creştinismului.  Se pare că acum a venit vremea ca şi protestanţii să îşi asume partea lor de vină şi în acelaşi timp să facă paşi simportanţi pentru refacerea legăturilor.

Apariţia protestantismului în secolul al XVI-lea, a însemnat sfârşitul autorităţii absolute a papei. Nu cumva pentru redobândirea unităţii este necesar acum fenomenul revers? Dar nu se poate trece la crearea unui nou model al unităţii bisericii creştine fără o nouă abordare a primatului episcopului de Roma. Teologul protestant citat mai sus, spune categoric că cele două lucruri trebuie luate mereu împreună. Deci nu se poate vorbi de unitate fără o recunoaştere explicită (şi mai ales implicită) a autorităţii papei.
Cu siguranţă că aceasta nu ar însemna trecerea protestanţilor la catolicism.  Dealtfel, nici nu ar fi o noutate. Biserica Greco-Catolică este un exemplu. Se recunoaşte autoritatea episcopului de Roma – şi nu cel al patriarhului de la Constantinopol – dar se păstrează specificul liturgic (ortodox) răsăritean. Aşadar nu trebuie să fie o unire neapărat dogmatică sau liturgică. Observăm clar că în centru atenţiei se are nevoia de un lider, sau mai bine spus de un reprezentant, şi în orice mediu creştin este deja recunoscut că poziţia papală este cea care are un astfel de atribut.

În cazul unirii dintre protestanţi şi catolici nu sunt decât două posibilităţi: fie protestanţii vor căuta un loc în sânul mai larg al catolicismului, fie catolicii vor fi acceptaţi de protestanţi  pentru a crea mult dorita unitate creştină. Cea de a doua posibilitate este greu de imaginat privind la lipsa de coeziune şi unitate a protestantismului. În cazul primei variante este de la sine de înţeles că va trebui ca lumea protestantă să-şi remodeleze viziunea cu privirea la autoritatea papală, lucru care nu este chiar atât de greu de imaginat, ţinând cont de tendinţele actuale.

Ce ai mai putea citi:

  • STUDII BIBLICE ONLINE http://www.blueletterbible.org Un site care are şi lexicon pentru limbile greacă şi ebraică.http://www.biblegateway.com Biblii printre care şi versiuni […]
  • AL 11-LEA CEAS Un documentar cunoscut dar care merită să fie revăzut.Leonardo DiCaprio a scris, produs şi narat „The 11th Hour“, un documentar prin care a reaprins discuţiile despre salvarea Planetei, la […]
  • CÂND S-A NĂSCUT IISUS? În ziua de azi, când spui Crăciun în mod inevitabil gândul îţi zboară mai întâi la la moşul şi apoi la Iisus. Dar nu aşa au stat lucrurile din totdeauna. Vă invit ca pe parcursul câtorva […]
  • NICOLAE: DE LA EPISCOP LA MOȘ Cine a fost Nicolae? Nicolae din Mira (280 - 345) a fost un episcop al Bisericii Creștine. Ceea ce atrage atenția e faptul că toate elementele biografice sunt târzii și (destul de) […]
  • Comentarii privitoare la poziția Bisericii Adventiste față de imunizarea prin vaccinare Textul declarației „Biserica Adventistă pune un accent puternic pe importanța sănătății și a bunăstării. Accentul pus de Biserica Adventistă asupra sănătății are la bază revelația […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Completează cuvântul care lipseşte. Foloseşte diacritice (şţăâî).

Cine se scoală de dimineaţă departe ....