Sursă: W.W. Tarn, „The Hertage of Alexander”, cap. 15 în The Cambridge Ancient History, Vol. 6 (Cambridge: Cambridge University Press, 1927), p. 462, 482, 483, 492, 495, 498, 499, 502, 504.
(p. 462) Istoria Succesorilor (lui Alexandru), în tradiţie, este istoria luptei pentru putere între generali. Războiul a continuat aproape fără întrerupere de la 321 la 301 î.Hr.; şi, cu excepţia scurtului episod al regenţei lui Antipater, conflictul a fost între forţele dizidente de pe tot cuprinsul imperiului, reprezentat de satrapi (…). Conflictul se desparte în două diviziuni; în cea dintâi puterea centrală reprezintă pe rege (fratele vitreg cu probleme mintale şi fiul postum al lui Alexandru, vezi nr. 44), dar după 316 ea înseamnă Antigon, care pretindea personal că stă în locul lui Alexandru. Dar chiar dacă actorii s-au schimbat, rezultatele erau aceleaşi pretutindeni; sfârşitul a fost biruinţa deplină pentru dinaşti … (p. 482). Moartea lui Eumenes l-a lăsat pe Antigon cu deplină stăpânire asupra Asiei … (p. 483). Ţinta lui era de a obţine întregul imperiu pentru sine fără să ia în calcul la casa regală (…) Dar a păstrat aparenţele; (…) el pretindea că lucrează pentru fiul lui Alexandru şi oştirea lui l-a făcut regent …
Vechea putere centrală era moartă; dar fusese doar înlocuită prin alta, mult mai energică, ambiţioasă, şi întreprinzătoare şi condusă de un singur creier … Seleuc a convins pe Ptolemeu, Livimah şi pe Casandru de faptul că ambiţia lui Antigon ameninţa însăşi existenţa lor, şi cei trei conducători au alcătuit o alianţă precisă. Casandru (deţinea) …. Macedonia … Ptolemeu …. Egiptul … Lisimah …. deţinea trecerile Dardanelelor …. Istoria următorilor patru ani, 315-312, este a primului război dintre Antigon şi coaliţie …
(p. 492) Pacea din 311, deşi numai un armistiţiu incomod, a marcat începutul dizolvării imperiului în state independente, un proces încheiat zece ani mai târziu. Dinaştii nu se numeau încă regi, şi continuau să bată monedele lui Alexandru; dar îşi scoteau în evidenţă independenţa întemeind capitale cu numele lor propriu, deşi toţi afară de Casandru au aşteptat până când Alexandru IV a fost mort. (310 sau la începutul lui 309). Seleuc a construit Selecia pe Tigru; Lisimarh, … Lisimaheia aproape de Galipoli; Antigon … Antigoneia pe Orontes; Ptolemeu, … Ptolemais drept capitală a Egiptului de Sus ….
(p. 495) Istoria celor şase ani (de la 307 la 301) este a celei de a doua luptă a sa (a lui Antigon) pentru asigurarea imperiului pentru sine.
(p. 498) În primăvara lui 306 … Antigon şi-a asumat apoi titlul regal – o uzurpare pe faţă, deşi confirmată de armata lui – şi a conferit acelaşi titlu (fiului său) Demetrius (p. 499), nu că Antigon era rege al acelei părţi a Asiei, ci că pretindea a fi monarh, împreună cu Demetrius, al imperiului lui Alexandru ….
Ptolemeu după victoria sa (asupra lui Antigonus) a luat de asemenea titlu de rege (305), şi a fost urmat de Casandru, Lisimah şi Seleuc. Titlul afirma domnia lor independentă în teritoriile lor respective; Antigon, natural, nu a recunoscut lucrul acesta ….
(p. 502) Cei patru regi au reînnoit coaliţia din 315, dar de astădată nu pentru ca să înfrâneze pe Antigon ci pentru a-l distruge …
(504) În primăvara lui 301 … la Ipsus aproape de Synnada cele două oştiri s-au întâlnit în „bătălia împăraţilor” … Antigon a fost înfrânt şi omorât … Lupta dintre puterea centrală şi dinaşti se sfârşise, şi o dată cu moarte lui Antigon dezmembrarea lumii greco-macedonene a devenit instabilă. Demetriu a fugit la Efes, în timp ce Lysimah şi Seleuc au împărţit regatul lui Antigon. Casandru a fost recunoscut ca rege al Macedoniei.
Sursă: Pausanias Description of Greece i. 6. 4-7; trad. de W. H. S. Jones, Vol. 1 (London: William Heiseman, 1918), p. 31, 33.
(p. 31) Moartea lui Perdicas imediat a ridicat pe Ptolemeu la putere (în Egipt), care a supus pe Sirieni şi Fenicia, şi a şi primit pe Seleuc, fiul lui Antioh, care era în exil, fiind alungat de Antigon; el însuşi mai departe s-a pregătit să atace pe Antigon. El a izbutit pe lângă Casandru, fiul lui Antipater, şi Lysimah care era rege în Tracia, să participe la război, stăruind că Seleuc era în exil şi că creşterea puterii lui Antigon era primejdioasă pentru ei toţi. Pentru un timp Antigon s-a pregătit de război şi nu prea era sigur de rezultat; dar aflând că revolta Cirenaicei chemase pe Ptolemeu în Libya, imediat a supus pe Sirieni şi pe Fenicieni printr-o năvală neaşteptată, i-a predat lui Demetrius, un om, care cu toată tinereţea lui avea deja o reputaţie de bun simţ … (p. 33) Ptolemeu şi-a salvat imperiul făcând o oprire cu o armată la Pelusium în timp ce opunea rezistenţă cu corăbiile de război de pe râu … Antigon în felul acesta n-a izbutit să supună Egiptul, sau, mai târziu, Rodos, şi la scurt timp după aceea (301 î.Hr.) a dat luptă cu Lysimah şi cu Casandru şi cu armata lui Seleuc, a pierdut cea mai mare parte din forţele sale, şi el însuşi a fost ucis.
Sursă: Albert A. Trever, History of Ancient Civilization, Vol. 1, p. 473. Copyright 1936 de Harcourt, Brace and Company, Inc., New York.
În 307 î.Hr., Antigon şi strălucitul său fiu Demetriu a început o luptă pentru supremaţie. Demetrius a liberat Atena de Macedonia, şi a restaurat democraţia. El de asemenea a produs o înfrângere navală zdrobitoare lui Ptolemeu la oarecare depărtare de Cipru, şi în felul acesta şi-a asigurat stăpânirea pe mare. El şi tatăl său şi-au asumat apoi numele regal ca împreună moştenitori ai lui Alexandru. Dar au dat greş în ce priveşte invadarea din partea lor a Egiptului, şi au pierdut stăpânirea Greciei în faţa lui Casandru. În cele din urmă, în lupta decisivă de la Ipsus în Frigna în 301 î.Hr., au suferit înfrângerea din partea lui Ptolemeu şi a lui Seleuc din Babilon. Antigon a fost ucis, dar Demetriu a scăpat în Grecia. Aceasta a fost ultima încercare de refacere a imperiului sfărâmat al lui Alexandru. Lysimah acum a deţinut Asia Mică la nord de Taurus, Seleuc a deţinut Mesopotamia şi Siria, Casandru deţinea Macedonia, şi Ptolemeu deţinea Egiptul şi Siria de Sud.
Sursă: C. E. Van Sickle, A Political land Cultural History of the Anncient World, Vol. 1 (Boston: Houghton, 1947), p. 600. Copyright 1947 de Clifton E. Van Sickle.
Anii 318 la 301 inclusiv au fost marcaţi printr-o încercare a lui Antigon cel cu un ochi ca să unească întregul imperiu sub propria sa stăpânire. El era un ostaş şi un administrator capabil, dar vârsta era împotriva lui, şi nu avea nici o altă pretenţie la domnie decât capacitatea lui de a impune ascultarea. Ptolemeu s-a făcut de neclintit în Egipt. Seleuc a pus stăpânire pe Babilonia şi provinciile răsăritene. Lysimah controla părţile răsăritene ale Peninsulei Balcanice, iar Casandru s-a fixat în Macedonia cu Slabă suveranitate asupra Greciei. Atât Antigon cât şi oponenţii lui au început să se numească regi. Antigon pretindeau întregul imperiu, în timp ce ei erau mulţumiţi cu domeniile lor respective. În 301, coaliţia a câştigat superioritatea. La Ipsus, în Frigia, ei au încercuit pe Antigonus, care a căzut luptând. Imperiul a fost iremediabil divizat.
Când biruitorii de la Ipsus au împărţit prada, ei au creat o nouă hartă politică a Orientului Apropiat care avea să dureze multă vreme în unele locuri până la cucerirea romană. La Egipt, Ptolemeu adăugase acum Cirene, Cipru, Palestina, şi cetăţi izolate pe coasta Asiei Mici. Seleuc stăpânea Siria, Babilonia, Asia Mică de Sud şi Platoul Ironian spre răsărit până la Munţii Hindicuş şi la stepele asiatice centrale. Lysimah a adăugat Asia Mică apuseană la domeniile sale originale, iar Casandru a trebuit să se mulţumească cu Macedonia şi suveranitatea peste Grecia. În cuprinsul propriilor sale teritorii fiecare era un suveran absolut. Un nou sistem statal începuse să existe o dată cu începutul noii lumi elenistice.
Sursă: W.W. Tarn, Hellenistic Civilzation (London: Edward Arnold Comp., 1927), p. 9.
Biruitorii au împărţit prada; Lysimah luând Asia Mică la nord de Taurus şi Seleucus Mesopotamia şi Siria; Ptolemeu totuşi (care deja deţinea Egiptul) ocupase Siria la sud de Arad şi de Damasc în timpul campaniei de la Ipsus, şi Seleuc, care niciodată nu a uitat că datora lui Ptolemeu atât viaţa cât şi regatul, n-a cerut retrocedarea ei, deşi a conservat pretenţia. Casandru, sufletul coaliţiei, a fost mulţumit cu Macedonia, Demetrius, (fiul biruit al lui Antigon) încă domnea pe mare, şi deţinea Tirul şi Sidonul, unele coaliţii din Asia Mică, şi părţi din Grecia.
Sursă: M. Rostovtzeff, A History of the Ancient World, trad. de J.D. Duff, Vol. 1 (ed. A 2-a, Oxford: Clarendon Press, 1936), p. 353, 355.
(p. 353) Atât Philip Aridaeus, fratele vitreg al lui Alexandru, cât şi fiul postum al lui Alexandru de la Roxana, putea fi considerat moştenitorul legal. Dar ambiţia personală şi setea (p. 355) după putere au biruit consacrarea faţă de dinastie în minţile generalilor lui Alexandru …
Antigon, supranumit Cel cu Un ochi unul din cei mai capabili generali, care mai avea şi un asistent capabil în fiul său, Demetrius Poliorcetes, a ajuns aproape de realizarea concepţiei unui imperiu nedivizat sub conducerea lui personală. Dar nici autoritatea lui nu a fost recunoscută de către ceilalţi generali care stăpâneau pete provincii separate – Lysimah în Tracia, Seleuc în Babilonia, Ptolemeu în Egipt, şi Casandru în Macedonia. Ei s-au unit pentru a da o lovitură lui Antigon într-o bătălie la Ipsus în Asia Mică în 301 î.Hr., care l-a costat viaţa pe Antigon.
Bătălia de la Ipsus a rezolvat chestiunea: monarhia nedivizată a lui Alexandru a încetat să existe. Ea s-a divizat într-un număr de părţi competente, dintre care cele trei mai importante erau acestea: Siria, cuprinzând toate părţile răsăritene ale regatului lui Alexandru şi parte din Asia Mică, Egiptul şi Macedonia.
Sursă: E. S. Shuckburgh, Greece, p. 235, 236. copyright 1905 de G. P. Putnam’s Sons, New York.
(p. 235) Cu toate acestea divizarea ultimă a imperiului în regate separate şi independente a fost amplificată de divizarea provinciilor între generalii principali ai lui Alexandru, care nu păreau ca multă vreme să se supună oricărui şef unic, sau să lucreze împreună. De fapt, de la data aceasta până la 301 î.Hr., a fost succesiune constantă de războaie – al cărei rezultat a fost formarea a patru regate considerabile: Macedonia, Siria, Egipt şi Tracia (p. 236). Aceste regate au fost reduse la trei la moartea lui Lysimah, regele Traciei, în 281 î.Hr., ale cărui dominioane au fost împărţite între regii Egiptului şi Siriei.
(Nota Redactorului: În felul acesta Tracia, una din cele patru diviziuni din 301 î.Hr., a fost eliminată la douăzeci de ani mai târziu, în timp ce celelalte trei, Egiptul, Macedonia şi Imperiul Saleucid (mai târziu cunoscut ca Siria), au continuat ca regate importante până când au fost încorporate, unul câte unul, în Imperiul Roman. Din cauza aceasta, mulţi oameni de istorie, ocupându-se pe scurt perioada aceasta, omit orice menţionare a divizării împătrite şi vorbesc despre desfacerea finală a imperiului lui Alexandru în trei părţi. Atât patru cât şi trei pot fi considerate corecte, depinzând de data la care se referă. În perioada de mai târziu au rămas cele trei regate principale plus oarecare fragmente. Unii ar vedea un al patrulea în Pergam, care a fost cel mai important din statele care s-au dezvoltat din fragmente (vezi nr. 55). Lucru cert cu prilejul luptei decisive de la Ipsus, 301 î.Hr., care a rezolvat chestiunea unui imperiu unit faţă de unul divizat (vezi nr. 46, 48), rezultatul a fost o divizare în patru regate).
Sursă: Albert A. Trever, History of Ancient Civilization, Vol. 1, p. 474. Copyright 1936 de Harcourt, Brace and Company, Inc. New York.
Războiul rezultaseră în cele din urmă (cam pe la 275 î.Hr.) într-o despărţire permanentă, în acord cu condiţiile geografice: Imperiul Seleucid în Asia, imperiul Ptolemeilor din Egipt şi Siria, Macedonia sub Antigonizi, şi Pergam sub Atalizi. Celelalte state mai însemnate erau Epir sub Pyehus, Sparta, Atena şi cele două ligi federale.
(Nota Redactorului: Timpul la care se face referire aici e un stadiu ulterior în divizarea imperiului lui Alexandru. Pergam nu era unul din cele patru regate originale, ci a apărut mai târziu, unind unele din fragmentele mai mici, şi incluzând parte din teritoriul anterior al lui Lysimah. Din cele patru originale au supravieţuit Siria, Macedonia şi Egiptul ca state răsăritene importante până când au fost cucerite de Roma. Vezi nr. 54 n.)
Sursă: Appian, Roman History, xi. 9.55, tradus de Horace White, vol. 2 (Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1955), p. 209. Retipărit cu permisiunea de la editori şi de la The Loeb Classical Library.
Cu prilejul acestei divizări toată Siria de la Eufrat la mare, cum şi Grigia cea continentală, a căzut în lotul lui Seleucus. Totdeauna pândind naţiunile vecine, puternic în ce priveşte armata şi convingător în ce priveşte diplomaţia, el a acaparat Mesopotamia, Armenia, aşa numita Capadocie Seleucidă, pe Perşi, Parţi, Bacrieni, Arabi, Tapiri, Sogdiani, Arahoţi, Hyscanieni, şi toate celelalte popoare adiacente care fuseseră supuse de Alexandru, până la râul Indus, aşa încât a stăpânit peste un imperiu întins în Asia decât oricare din predecesori cu excepţia lui Alexandru. Deoarece întregul ţinut de la Frigia la India era supus lui Seleucus.
Sursă: Edwyn Bervan, Jerusalem Under the High Priests (London Edward Arnold & Co., 1940), p. 23.
Şirul de regi coborâtori din Seleuc sunt ceea ce noi numim dinastia Seleucidă. Ei nu au avut un singur nume regal pentru toţi regii, aşa cum au avut Ptolemeii, dar regii mai timpurii toţi au fost numiţi sau Seleucus sau Antiohus. Mai târziu s-au introdus şi alte nume. Teritoriul pe care la început dinastia aceasta a sperat să-l deţină era toată partea asiatică a imperiului lui Alexandru de la Mediterană până la frontierele Indiei.