PIETRELE VORBESC

 

Pe 23 mai, Autoritatea Israeliană de Antichităţi anunţa descoperirea unei bucăţi de lut de 1,5 cm, care reprezintă cea mai veche atestare extrabiblică a localităţii Betleem. Eli Shukron, coordonatorul lucrărilor de excavare, consideră că avem de a face cu un sigiliu de prin secolele VII-VIII î. Ch., folosit probabil în taxarea mărfurilor.

בשבעת Bishv’at (în al şaptelea)
בת לחם Bat Lechem (Betleem)
למלך Lemelekh (pentru rege)

Reconstituirea textului conform lui Eli Shukron:
În al VII-lea an al regelui (nu e clar dacă se referă la Ezechia, Manase ori Iosia) o încărcătură a fost trimisă de la Betleem regelui din Ierusalim.

Această descoperire din situl arheologic „Cetatea lui David”, Ierusalim, readuce în discuţie un subiect destul de controversat, şi anume rolul, importanţa şi relevanţa descoperirilor arheologice[1] în relaţie cu textul biblic. Întrucât rămăşiţele trecutului sunt puţine şi incomplete, orice descoperire arheologică devine preţioasă deoarece ne ajută la completarea imaginii pe care noi, cei de astăzi, ne-o facem cu privire la trecut. Ţinând cont de faptul că Biblia este parte a istoriei, studiul rămăşiţelor trecutului devine relevantă şi pentru cercetătorul biblic, deoarece pe de o parte oferă o confirmarea (externă) a unor informaţii conţinute doar în scrierile sacre, iar pe de altă parte, oferă posibilitatea înţelegerii mai ample a culturii în care s-au petrecut evenimentele evocate de însăşi Sfânta Scriptură.

Sub umbra spiritului critic

Spiritul critic specific raţionalismului care a dominat epoca Iluministă (sec. XVII-XIX) a făcut ca Biblia să fie privită cu o neîncredere din ce în ce mai pregnantă. Multe din relatările şi naraţiunile Bibliei au început să fie privite drept legende ori povestiri folclorice fără o prea mare însemnătate istorică. În felul acesta s-a ajuns să se pună la îndoială existenţa multor personaje biblice precum patriarhii, Moise sau chiar unii dintre prooroci. În general, se considera că Sfânta Scriptură nu poate fi luată ca autoritate istorică, deoarece se presupunea că textul cărţii sfinte este produsul unei redactări târzii, ceea ce implica faptul că informaţiile istorice erau denaturate şi inexacte. În mare parte, critica era bazată pe lipsa dovezilor externe care să susţină unele afirmaţii biblice.

Pe de altă parte, se considera că Biblia, fiind o scriere religioasă, tinde să conţină exprimări într-un limbaj mitologic, specific gândirii preştiinţifice, adică fără o prea mare acurateţe. Din acest motiv, detaliile de natură istorică erau în mare parte criticate sau, în cel mai bun caz, ignorate ca fiind irelevante.

Această atitudine critică faţă de Biblie s-a păstrat până în timpurile moderne, istoricitatea relatărilor Bibliei continuând să fie pusă sub semnul întrebării. Bertrand Russell (1872-1970), renumitul gânditor sceptic, în populara sa Istorie a filosofiei occidentale scria: „Istoria timpurie a israeliţilor nu poate fi confirmată din nicio sursă în afară de Vechiul Testament, şi e cu neputinţă a şti când încetează de a fi legendă.”[2]

În 1974, Thomas L. Thompson profesor de Vechiul Testament la Universitatea din Copenhaga, publica o carte intitulată sugestiv The Historicity of the Patriarchal Narratives („Istoricitatea povestirilor patriarhale”) prin care încerca să re-examineze, dintr-o perspectivă critică, relatările Genezei în raport cu arheologia. Emblematică pentru poziţia criticilor blocaţi într-o atitudine anti-biblică este următoarea afirmaţie a lui Thompson: „nu doar că arheologia nu a dovedit nici măcar un singur eveniment din povestirile patriarhale, dar nu a arătat existenţa niciunei tradiţii asemănătoare.”[3]

Dar profesorul Thompson face o surprinzătoare şi gravă greşeală de logică, încă de la început: lipsa dovezii nu înseamnă şi dovada lipsei! Câte persoane reale au trăit cu adevărat dar a căror existenţă nu poate fi demonstrată cu probe istorice? Miliarde de strămoşi anonimi au trăit fără ca existenţa lor să poată fi argumentată cu dovezi arheologice. Pe de altă parte, ce urme arheologice ar putea lăsa un nomad precum Avraam? Dar ceea ce surprinde cel mai mult este ultima parte a afirmaţiei lui Thompson: ea trădează fie o ruşinoasă ignoranţă, fie o ignorare tendenţioasă a dovezilor.

 

Arheologia spune altceva

Iată câteva exemple din care se poate observa că relatările privitoare la viaţa patriarhilor se încadrează în contextul cultural al vremii.

Nuzi a fost centrul administrativ al horiţilor[4], popor amintit şi în Vechiul Testament. Excavările au fost conduse de o echipă americană între 1925 şi 1933. Descoperirea majoră, cu implicaţii în înţelegerea textelor biblice, a fost aceea a unei arhive de familie ce se întindea pe şase generaţii (aproximativ 1450-1350 î. Ch.) Din documentele acestei arhive au fost aflate detalii despre sistemul social, economic, religios şi juridic al horiţilor.

Contrar celor susţinute de Thompson, tăbliţele de la Nuzi amintesc de practici similare celor relatate în Biblie, cum ar fi: adoptarea copilului unei roabe (ca în cazul lui Avraam din Geneza 15:2), ori regulile privind moştenirea (Geneza 25:29), ritualul căsătoriei (Geneza 28) sau practica leviratului (Geneza 38; Deuteronom 25:5). O practică amintită de documentele de la Nuzi, care a atras atenţia cercetătorilor biblici a fost cea a adoptării ca soră a unei femei de către bărbatul acesteia. Se pare că, în societatea horiţilor, o femeie se bucura de o mai mare protecţie atunci când avea statutul legal de „soră”. De altfel, se emiteau două documente diferite, unul care atesta statutul de soţie, iar altul care atesta statutul de soră. Aceasta ar putea ajuta la o înţelegere mai clară a pasajelor biblice în care atât Avraam (Genesa 12:10, 20:1), cât şi Isaac (Genesa 26:7) aveau soţii cu statut de soră.

O altă descoperire care susţine relatările biblice vine din aproximativ aceeaşi zonă geografică. În 1933, în partea de răsărit a Siriei, la graniţă cu Irakul, la 11 kilometri nord-vest de actualul Abu Kamal, nişte beduini săpau într-o movilă după piatra necesară unui monument funerar. Bărbaţii au descoperit o statuie fără cap, lucru ce a atras atenţia autorităţilor franceze care controlau la acea vreme Siria. S-a decis ca zona să fie excavată sub coordonarea unui specialist, un arheolog venit de la Luvru. În acest sit avea să fie descoperită cea mai mare colecţie de tăbliţe (mai bine de 25.000), care aveau să rămână cunoscute drept „tăbliţele de la Mari”. Ele au oferit o mulţime de detalii şi noi informaţii care au ajutat la înţelegerea culturii sumeriene. Se pare că majoritatea documentelor datau din perioada 1800-1750 î.Ch. Aceste documente aveau să intre şi în atenţia cercetătorilor Bibliei deoarece ele confirmau practici similare celor amintite şi în documentele horite (tăbliţele de la Nuzi) dar şi în cartea Genezei – perioada patriarhilor.

Spre deosebire de pretenţiile criticilor, descoperirile arheologice confirmă credibilitatea istorică a relatărilor Bibliei, oferind o înţelegere mai clară a cadrului în care au trăit patriarhii. De altfel, în lumina descoperirilor arheologice, patriarhii, departe de a fi personaje legendare, se demonstrează a fi, într-adevăr, oamenii vremurilor lor.

 

Cine are nevoie de arheologie?

Dar, până la urmă, de ce este nevoie de descoperiri arheologice pentru a susţine Biblia? Din perspectivă teologică, Biblia nu are nevoie de o susţinere externă. Pentru un credincios ea este în sine o autoritate (fiind manifestarea revelaţiei divine) dar, în contextul în care acuzaţiile criticilor vin pe tărâm istoric, aici descoperirile arheologice pot fi invocate ca o dovadă.

Renumitul William F. Albright, figură poeminentă în domeniul arheologiei biblice din secolul XX afirma: „Descoperire după descoperire au confirmat acurateţea nenumăratelor detalii ale Bibliei”‘[5] Descoperirile arheologice devin dovezi în contextul criticilor aduse Bibliei. În felul acesta, arheologia poate fi folosită, în primul rând, pentru a demonstra că evenimentele, locurile sau personajele descrise de Biblie sunt reale, istorice. Arheologia este un instrument prin care se confirmă acurateţea detaliilor oferite de Biblie la nivel istoric.

 

Biblia confirmată, critica infirmată

Se considera în trecut că hitiţii la care se făcea referire în Biblie nu erau decât o plăsmuire a imaginaţiei deoarece istoria nu reţinuse nimic despre ei. Asta până în 1906, când Hugo Winckler a început lucrările de excavare lângă un sătuc din Turcia de azi: Boğazköy. Aici aveau să fie descoperite rămăşiţele vechii cetăţi Hattusha, capitala puternicului imperiu hitit.

Despre regele Belşaţar se considera că e doar o figură imaginară, deoarece în afară de referinţa din Daniel 5, niciun alt document nu mai făcea trimitere la el. Conform datelor istorice, ultimul împărat babilonian era Nabonid. Doar că arheologia avea să facă lumină şi aici. Descoperirea „cilindrului lui Nabonid” avea să confirme existenţa acestui controversat Belşaţar, fiul lui Nabonid, coregent cu tatăl său.

 

Cilindrul lui Nabonid

Locuri ce erau cândva considerate legendare au fost în cele din urmă atestate arheologic. Un exemplu este Ofir, celebru în Biblie pentru aurul său. În 1956, în Tell Qasile (la nord de Tel Aviv, Israel), s-a descoperit o mică bucată de ostraca (ceramică inscripţionată) pe care erau însemnate următoarele cuvinte: „Aur de Ofir pentru Beth-Horon, 30 de sicli.” De atunci, Ofirul a trebuit scos de pe lista locurilor imaginare.

 

În 1993, arheologii de la Tel Dan, din nordul Israelului, au făcut o descoperire remarcabilă. Dincolo de poarta cetăţii a fost descoperită o piatră de bazalt refolosită pentru un zid. După ce voluntarul a întors piatra, a observat o inscripţie pe ea. Arheologul şi un lingvist au publicat, ulterior, textul care menţiona o victorie a regelui aramean Ben-Hadad care se lăuda că a înfrânt „casa lui David” şi „casa lui Israel”. Inscripţia a fost datată pe baza tipului de scriere în jurul anului 850 î.Ch. Importanţa inscripţiei este dată de faptul că aminteşte, pentru prima dată, numele David. Este folosit aici în contextul unei referiri la „casa lui David”, numele dinastic din Iuda, folosit de asemenea şi în Biblie (1 Împăraţi 12:26; 14:8; 2 Împăraţi 17:21). Ideea este că nu are niciun sens să denumeşti o dinastie după cineva care nu a existat.

În al doilea rând, descoperirile arheologice „aruncă oarecare lumină, direct sau indirect, asupra Bibliei”[6]. Arheologia, ca parte a studiilor istorice, ajută la înţelegerea cadrului biblic. Paralelele între informaţiile biblice şi datele oferite de descoperirile arheologice arată că aşa-numitele anacronisme ori exagerări legendare sunt detalii corecte din punct de vedere istoric. În al treilea rând, descoperirile arheologice oferă o imagine mai clară a unei lumi de mult trecute, aduc informaţii despre limbile vorbite atunci, despre viaţa şi obiceiurile popoarelor evocate, despre concepţiile filosofice, etice ori religioase.

 

Ce face şi ce nu face arheologia

Dar arheologia nu poate explica pe deplin Biblia. Deşi a apărut în lumea de atunci, Biblia nu e din acea lume; valorile ei spirituale sunt mult mai bogate şi mai adânci şi, în ciuda asemănării cu cele ale popoarelor înconjurătoare, le depăşeşte cu mult.

Certificarea acurateţii istorice a Bibliei nu demonstrează în mod direct originea ei divină, dar arată în mod clar că argumentele folosite împotriva Bibliei sunt uneori nefondate sau cel puţin limitate. Pleiada descoperirilor arheologice care confirmă Biblia ar fi trebuit să ofere o şi mai mare credibilitate textului biblic, dar acest lucru nu s-a întâmplat; criticii de azi au păstrat aceeaşi atitudine, în ciuda faptului că dovezile (arheologice) au demontat multe presupoziţii antibiblice.

Atitudinea critică faţă de Biblie (în ciuda confirmărilor arheologice) trădează o predispoziţie antireligioasă neîntemeiată şi nenaturală, deoarece contrar practicii comune, criticii pleacă de la „prezumţia de vinovăţie”. Biblia este privită din start ca fiind eronată (şi în mod automat irelevantă), fiind „obligată” să-şi apere autenticitatea. Iar această atitudine (rău-voitoare) persistă în ciuda dovezilor contrarii. Aceasta arată că problema adevărată care trebuie luată în discuţie nu este cea a dovezilor, ci aceea a poziţiilor asumate. Ceea ce este clar până în clipa de faţă este că nu se poate vorbi de nicio descoperire arheologică care să demonstreze în mod vădit că Biblia ar fi eronată (cel puţin din perspectivă istorică). Şi atunci, de ce persistă aceeaşi atitudine de critică împotriva Bibliei devreme ce s-a dovedit că acuza era neîntemeiată?

1. Arheologia, parte a studiilor istorice, este ştiinţa ce studiază civilizaţiile şi culturile umane vechi, prin documentare şi prin căutarea, culegerea, analizarea şi interpretarea urmelor materiale rămase.
2. Bertrand Russell, History of Western Philosophy, Simon and Schuster, Inc. New York 1944, p. 7
3. Thomas L. Thompson, The Historicity of the Patriarchal Narratives: The Quest for the Historical Abraham, Walter de Gruyter, 1974, p. 328
4. Se pare că mai erau numiţi şi heviţi, o enclavă a acestora fiind Iebusul (Ierusalim) care va fi cucerit de David.
5. William F. Albright, The Archaeology of Palestine, Penguin Books, 1954, p. 128
6. Citat de Peter Roger Stuart Moorey, A Century of Biblical Archaeology, Westminster John Knox Press, 1991, p. 54

Ce ai mai putea citi:

  • O SCRISOARE PIERDUTĂ O scrisoare a fizicianului Albert Einstein, în care acesta definea Biblia ca fiind "o colecţie de legende" s-a vândut pe 15 mai la o licitatie din Marea Britanie cu 170.000 lire sterline […]
  • CODEX SINAITICUS Cea mai veche Biblie creştină, "Codex Sinaiticus", a fost fotocopiată şi va putea fi accesată gratuit online. Din iunie 2005, o echipă de experţi s-au unit într-un proiect ce s-a […]
  • SE POATE ŞI MAI CALD DECÂT ACUM…. În concepţia populară Iadul este materializarea răului absolut, întruchiparea a tot ce grotesc, diabolic şi dezgustător; este locul şi starea despărţirii de Dumnezeu. Aici nu se mai poate […]
  • TEMPLUL DIN IERUSALIM   Pentru Paştele evreiesc de anul acesta Sinedriul a votat reintroducerea sacrificiilor animale. Forul religios evreiesc mai argumentează că a venit chiar şi vremea ca Templul să fie […]
  • DE CE ESTE SĂRBĂTORIT CRĂCIUNUL LA 25 DECEMBRIE (VEDEŢI ŞI ARTICOLUL ANTERIOR) Chiar dacă astăzi Crăciunul este perceput ca o sărbătoare eminamente creştină, nu avem nici un indiciu că în perioada de început a Bisericii exista un […]

Postat în Biblia, Istorie, Semnele Timpului
2 comments on “PIETRELE VORBESC
  1. Tanase Maria .M spune:

    Interesanta deschidere,
    Astfel daca BAT LEHEM nu este Bet lechem adica „casa painii” cum se spune despre orasul Nasterii Domnului ;
    traducere mai reala sustinuta de textul evanghelistului Luca in Evanghelie la Luca 2.1
    poate ar fi de discutat la multi ani!

  2. Marius Necula spune:

    BAT LEHEM nu e decât o redare alternativă pentru בֵּית לֶחֶם – adică Bet(h)le(h)em.
    Rădăcina BT (vocalizat cu a sau e) înseamnă casă, iar „casa pâinii ”- te duce la ideea de abundenţă, belşug. De notat că înainte localitatea se numea Efratha ( Genesa 35:19). Ephratha era un nume derivat din ’aphar, o rădăcină însemnând ‘a fi uşor’, ‘a fi sprinten’, ‘a fi fertil’. Astfel ’Ephratha ar însemna ‘fertilitate’ şi aplicată la regiunea Betleemului ar însemna fertilitatea pământului ei. În felul acesta, cele două nume sunt îndeaproape înrudite ca sens, pentru că într-o ţară a ‘fertilităţii’, ar fi numai firesc să se afle abundenţă de ‘pâine’ în ‘casă’. Este posibil ca aceste două nume, Efrata şi Betleem să fie înrudite cu doi membri ai familiilor ebraice de pe vremuri, care s-au aşezat în apropiere de Hebron şi Betleem. Caleb, din seminţia lui Iuda, s-a căsătorit cu Efrat, iar unul dintre urmaşii lor din a patra generaţie a fost numit Betleem (vezi 1 Cronici 2:19.51.54).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Completează cuvântul care lipseşte. Foloseşte diacritice (şţăâî).

Cine se scoală de dimineaţă departe ....